Despre Binecuvântare.

Deviza Ordinului: "Onoare, Lupta, Rugăciune, Munca şi Studiu."
Slogan: "Nu exista izbânda, decât cu ajutorul lui Dumnezeu!" 

Despre Binecuvântare.

Motto: “Moartea şi viaţa sunt în puterea limbii; oricine o iubeşte îi va mânca roadele.” – Proverbe 18:21.

             Termenul “binecuvântare” provine din latinescul “benediction “sau din grecescul “evloghia”, care înseamnă a vorbi de bine de cineva sau despre ceva, a laudă, a respecta, a ura şi sărbătorii pe cineva sau un eveniment din viaţa cuiva, a acorda unui om, fiinţe sau instituţii cinstea cuvenită, aşa cum ne îndeamnă şi Sfinţii Apostoli în Epistola către Romani 13. 6-7. “Daţi tuturor ceea ce datoraţi, celui cu cinstea, cinstea; celui cu darea, dare; celui cu tributul, tribut; celui cu frică, frică.”, adică respect.

             A binecuvânta presupune a spune cuvinte frumoase şi urări de bine în viaţa cuiva, mai ales la ziua sa onomastică sau de naştere atunci când se cântă “La mulţi ani! “sau “Mulţi ani trăiască!” şi se aduc urări sincere de sănătate, viaţă lungă, fericire şi prosperitate, cu împlinirea dorinţelor din partea Domnului în destinul celui sărbătorit. Acesta este cazul cel mai uzual, în care oricine poate “binecuvânta “sincer pe cel sărbătorit, indiferent de vârstă, rang social său grad de rudenie.

              În sens religios binecuvântarea este o rugăciune adresată Divinităţii prin care un om cere ajutorul şi ocrotirea lui Dumnezeu asupra unei fiinte (om sau animal), asupra unui obiect sau instituţii/case, care este supusă actului liturgic al binecuvântării.

             Rezultatul binecuvântării, depinde de măsură credinţei, de puritate spirituală şi de curăţia vieţii celui care binecuvântează, dar şi de gradul elevaţie sufletească a celui care va primi binecuvântarea şi o acceptă, aşa cum spunea şi Isus către Sfinţii Apostoli la învierea Sa, prin cuvintele “Pace vouă!: “, sau prin învăţătura adresată lor: „În orice casă în care intraţi spuneţi mai întâi: «Pace acestei case!» şi dacă se află acolo cineva vrednic de pace, pacea voastră va rămâne peste el. Dacă nu, se va întoarce la voi.”

             Din textul de mai sus, se observa faptul că trebuie să fii „vrednic de pace „sau vrednic de binecuvântare, ca să o şi primeşti, altfel binecuvântarea unui om superior şi elevat, nu are nici un efect asupra unei fiinţe mandre, invidioase, răutăcioase ori nerecunoscătoare, aşa cum a spus Isus: „Vă spun adevărul: cine nu primeşte împărăţia lui Dumnezeu asemenea unui copil, nu va intra în ea”. Tot în Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după Sfântul Marcu se arata clar că, mulţimile aduceau copii la Isus ca să‑şi pună mâinile peste ei „Şi Isus îi lua pe copii în braţe şi‑i binecuvânta, punându‑şi mâinile peste ei.”

Intoarcerea Fiului Risipitor

              Din punctul de vedere de mai sus, se observa că binecuvântarea este un act verbal, în care cuvintele străbat graniţa dintre profan şi cotidian uzual, în dimensiunea sacralităţii şi al Divinităţii, binecuvântarea având un rol de sigiliu al puterii lui Dumnezeu - omul Isus.

              Efectul binecuvântării este dat şi de calitatea morală, sufletească sau spirituală a celui care dă, oferă sau trimite binecuvântarea, care trebuie să fie un om mai în vârstă, mai sporit duhovniceşte şi mai credincios, mult mai virtuos în viaţa cotidiană „Cine primeşte prooroc în nume de prooroc, plata de prooroc va lua. Şi cine primeşte pe un drept în nume de drept răsplată dreptului va lua.”, un om ce e modest şi devotat în credinţă faţă de Dumnezeu, fiind iubitor de oameni „Fraţilor, fiţi statornici în dragostea faţă de aproapele; să nu uitaţi să fiţi ospitalieri,... Amintiţi‑vă de cei care sunt în închisoare ca şi când aţi fi împreună cu ei, amintiţi‑vă de cei maltrataţi, căci şi voi aveţi un trup. Viaţa voastră să nu fie stăpânită de pofta de bani.” (Evr 13,1-3.) şi dezinteresat din punct de vedere material: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi. Să nu aveţi nici aur, nici arginţi, nici bani în cingătorile voastre; (Matei 10.5.)

             Dacă sunt îndeplinite condiţiile de mai sus, atunci Dumnezeu dă binecuvântarea în mod direct sau prin Duhul Sfânt care lucrează în om prin Cuvânt” La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era dintru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.” (Ioan.1.1), ca profeţie deplină de bine, de prosperitate, o împărtăşire de sfinţenie şi o revărsare de haruri.

                Una din primele binecuvântări ale omului de către Dumnezeu a avut loc în Cartea Facerii, în care se spune că după ce omul i-a creat pe Adam şi Eva, El i-a binecuvântat prin cuvintele: „Creşte-ţi şi înmulţiţi-vă şi stăpâniţi pământul, supuneţi-l.”, omul fiind în sine o binecuvântarea a Creatorului, deoarece este zidit după chipul şi asemănarea Domnului.

            Ziua de odihnă (Duminică) la creştini şi Sabatul Vechiului Testament (Sâmbătă) la evrei sau în unele culte creştine protestante, este primul aşezământ pe care Dumnezeu l-a binecuvântat, după cele şase zile ale creaţiei, în care El s-a odihnit după toate lucrurile pe care le-a întocmit şi a sfinţit această zi, ca fiind o zi de sărbătoare, de rugăciune, de laudă a sa şi de refacere sau a omului, zidirea sa. Prin acest exemplu, se demonstrează faptul că Tatăl, Creatorul Universului este autorul direct al binecuvântării fiinţelor, lucrurilor şi instituţiilor, prin binecuvântare Dumnezeu, sporeşte roadele câmpului şi înnoieşte faţa pământului, reface sănătatea omului, lungeşte viaţa fiinţelor, oferă urmaşi semenilor, aduce protecţie în faţa tuturor relelor (boli, duşmani, atacul fiarelor, urgia fenomenelor naturii) şi da prosperitate.

             Din punct de vedere al originii şi sursei binecuvântării aceasta este de trei feluri:

A). Binecuvântarea (directă) de la Dumnezeu.

             Dumnezeu creatorul tuturor spiritelor, al oamenilor şi al lucrurilor, în libertatea sa de manifestare şi acţiune, poate binecuvânta în mod direct pe cineva fie intermediul Îngerilor (exemplu: Binecuvântarea Fecioarei Maria, relevată prin viziune cerească păstorilor pe câmp sau descoperită celor trei magi.), fie printr-o materializare directă ca Întruparea Domnului după Învierea Sa, (cu mesajul „Pace vouă!”) sau alte apariţii ale Arhanghelilor sau a Maicii Domnului în faţa oamenilor, aşa cum se atestă de către evenimentele din Vechiul Testament sau din apariţiile Sfinţilor în credinţa catolică.

             În acest caz binecuvântarea, este deplină, fundamentală, adesea însoţită de un mesaj divin şi în cele mai multe cazuri schimba în totalitate viaţa unor oameni în bine, oricât de nevrednici ar fi aceştia în societatea profana. Valoarea acestor binecuvântări nelimitate şi care nu se iau înapoi, rezulta din valoarea expeditorului acestora (Dumnezeu), în faţa căruia nu se poate opune nimeni: nici oameni, nici demoni, nici chiar sfinţii sau îngerii. Iertarea păcatelor de la Dumnezeu, salvarea sufletului omului (mântuirea) intră în categoria acestei binecuvântări.

B). Binecuvântarea de la oameni şi de la Dumnezeu.

              În această categorie intră binecuvântările de la episcopi, preoţi, capelani/călugări şi de capii ordinelor consacrate cruciate, care pot fi conduse de un episcop (cardinal) sau de un cavaler superior, în grad de mare maestru.

              În acesta situaţie, se face trimitere la autorizarea acordării unei binecuvântări, prin cele trei atribute majore ale Domnului nostru Isus Cristos, pe care Sf. Biserica le recunoaşte:

- 1- un atribut al regalităţii Divine (Isus – Regele Universului, iar Tatăl Împărat Ceresc.);

- 2- un atribut al preoţiei (Isus Cristos - Arhiereu Suprem);

- 3- un atribut învăţătoresc (Isus Cristos – Dascăl şi Părinte al Umanităţii);

- 4- un atribut medical (Isus Cristos – Doctor, Exorcist şi Taumaturg Divin);

- 5- un atribut social (Isus Cristos – Protector al copiilor şi Binefăcător.)

             Sfinţii Apostoli fiind ucenicii a lui Cristos, având darul preoţiei sacerdotale precum şi toţi slujitorii - persoane consacrate, (numiţi de Noul Testament „prieteni a lui Hristos”) capelani/călugări care au fost botezaţi, cu o viaţă curată, ce respectă poruncile şi cred în Isus, având darul preoţiei împărăteşti, pot acorda o binecuvântare, fiecare în poziţia autorităţii sale civice sau religioase, pe o ierarhie descendentă, de sus în jos.

              Astfel, preotul creştin purtător direct al harului lui Cristos, poate binecuvânta în numele lui Dumnezeu şi în numele sau ca persoana consacrată de către Episcop, (preotul fiind considerat de Ordinele cavalereşti, Mare-Capelan), pe orice diacon/capelan, călugăr şi mirean doreşte, iar Bunul Dumnezeu va asculta şi va împlini binecuvântarea acestuia.

             Binecuvântarea fiind un act religios ierarhic, nu da preotului puterea de al binecuvânta pe Episcop, deoarece acesta este deasupra sa putere a harului şi ca poziţie socială, dar acest lucru Nu-l împiedica pe un preot să-l pomenească în timpul rugăciunilor slujbei duminicale.

             Schema ierarhică de sus în jos, a binecuvântării este următoarea:

A).1. Dumnezeu =>2. Episcop => 3. Preot de mir => 4. Diacon/Capelan => 5. Mirean. (ori)

B).1. Dumnezeu =>2. Cardinal (Capul Ordinului) =>3. Stareţ =>4. Călugăr => 5. Mirean.

C).1. Dumnezeu =>2. Regele/Capul Ordinului (Mare-Maestru) =>3. Cavaler = > 4. Postulant.

             Oamenii de astăzi solicita binecuvântarea preotului, pentru împlinirea unor anumite nevoi sau neputinte (vindecare de boli, iertarea unor greşeli, etc.) şi acest lucru îl fac şi fraţii călugări în mănăstiri, care atunci când pleacă într-o misiune cer binecuvântarea stareţului, ce are rol şi de învoire sau ascultare, iar apoi când se întorc din călătorie solicita binecuvântarea de a se întoarce la chilie şi a săvârşi lucrarea sau rugăciunea lor.

             În acest gest, fraţii ordinelor consacrate şi a mănăstirilor (abaţiilor) dau dovadă de smerenie, credinţa şi supunere faţă de superiorul ierarhic, exact ca în armata ţării, aşa cum un subordonat este dator să salute primul ofiţerul de rang superior, iar când vine în faţa ofiţerului soldatul spune salutând: „D-le ofiţer, permite-ţi să raportez.”, şi după ce termină salutând: „D-le ofiţer, permite-ţi să mă retrag.”

             În orice instituţie, indiferent de profil, subordonaţii fac ascultare faţă de conducătorii lor, şi acest lucru este normal, deoarece ei se afla sub binecuvântarea nevăzută a superiorilor ierarhici şi indirect a lui Dumnezeu, aşa cum spune şi Apostolul: „Fraţilor, tot sufletul să se supună stăpânirilor celor mai înalte. Căci nu este stăpânire, fără numai de la Dumnezeu; şi stăpânirile care sunt, de la Dumnezeu sunt orânduite. Pentru aceea cela ce se împotriveşte stăpânirii, orânduielii lui Dumnezeu se împotriveşte, şi care se împotrivesc îşi vor lua judecată. Căci dregătorii nu sunt frică faptelor celor bune, ci celor rele. Deci, voieşti să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la dânsa; căci ea este servitoarea lui Dumnezeu spre bine!” (Romani:13; 1-3.)

             Din acest punct de vedere binecuvântarea e una generală de ordin particular, asupra unei a anumite comunităţi („fraţii”) de oameni, dar poate fi şi una singulară, specifică asupra unui singur membru din comunitatea („frăţia”) respectivă, în care preotul este cel care rosteşte binecuvântarea, dar Dumnezeu este cel care operează, iar îngerii lucrează nevăzut.

C). Binecuvântarea de la oameni.

            Când un om binecuvântează pe altul, acest lucru se face în baza îndemnelor creştine apostolice: „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele, şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi; că mult poate rugăciunea dreptului care se face.” (sau Iacov 5: 16.) sau „... Rog înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, rugăminţi, mulţumiri, pentru toţi oamenii, pentru împăratul, şi pentru toţi cei ce sunt în dregătorii, ca să petrecem viaţă lină şi paşnică, întru toată evlavia şi curăţia.” (1Tim 2,1.) ori „Binecuvântaţi, nu blestemaţi”; „Ca fiii luminii să umblaţi: umpleţi-vă de Duhul, vorbind între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti,Lăudând şi cântând întru inimile voastre Domnului.” (Efeseni: 5; 20.)

            Preotul va binecuvânta în mod personal credinciosul spre ocrotire de la Dumnezeu, spre sănătate, spor, şi mântuire. Un cap al Ordinului va binecuvânta un frate consacrat spre pace, mântuire, înţelepciune şi putere de muncă (lat.” Ora et labora.”).

            Un Cavaler superior va binecuvânta un Postulant, spre credinţa, smerenie (ascultare), lupta, vitejie, onoare şi fidelitate, calităţile de bărbăţie de care el a dat dovadă că le poseda din belşug, prin lucrarea „talanţilor” oferiţi de Cristos Dumnezeu, ca model al Sfinţilor militari.

             Deci, „Fără de nici o îndoială, cel mic ia binecuvântare de la cel mai mare!” (Evrei 7,7.), iar această binecuvântare respecta şi ea principiul ierarhiei lucrării harice, care se transmite de la Dumnezeu de sus în jos şi niciodată invers! Această binecuvântare poate să includă în ea şi o formă de rugăciune sau invocaţie scurtă, şi se bazează pe curgerea harului Divin de la izvorul său, Dumnezeu, spre locul de revărsare fiinţă omenească.

            Când un om binecuvântează pe un alt om, scopul principal şi mesajul transmis este iubirea aproapelui, după îndemnul lui Cristos dat Apostolilor: „Să vă iubiţi unul pe altul, aşa cum v-am iubit şi Eu pe voi; în aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi slujitorii (ucenicii) mei.” şi după porunca de căpătâi a Mântuitorului: „Să iubeşti pe aproapele tău, ca pe tine însuţi!”

            Binecuvântarea omului laic adresată altui om, se face întotdeauna cum am spus mai sus: „Intru mulţi ani!”, spre sănătate, iubire şi mântuire, în concordanţă cu vârsta omului ce trimite binecuvântarea: întotdeauna cel bătrân către cel tânăr, şi cel mai întărit duhovniceşte, către cel care are nevoie de bunătatea celui în etate. Din această cauză părinţii şi chiar bunicii, au dreptul să-şi binecuvânteze fii şi nepoţii, pentru ai ferii de rele, deochi sau blesteme.

            În acest sens, părinţii binecuvintează copiii mici însemnându-i pe creştetul capului cu formula clasica: „Domnul nostru Isus Cristos (Hristos) să te ocrotească!”, iar copilul care ia binecuvântarea de la părinţi, răspunde: „Amin!”, confirmând astfel primirea harului, care aşa cum se vede conţine atât o rugăciune scurtă (invocaţie) cât şi o binecuvântarea paternală.

           Sunt multe cazuri în care tatii îşi binecuvintează fii când pleacă la un drum lung: [Tobit] i-a zis: „Fii binecuvântat, frate!” Apoi l-a chemat pe fiul său şi i-a zis: „Fiule, pregăteşte cele de trebuinţă pentru drum şi pleacă cu fratele tău. Şi Dumnezeu, Cel ce este în cer, să vă ţină pe-acolo sănătoşi şi apăraţi de primejdii şi să vă aducă înapoi cu bine; iar îngerul Său să meargă cu voi că să vă păzească, fiul meu!” (Cartea lui Tobit; Cap.5) sau mamele pe fii/fiice când acestea au de întâmpinat un obstacol sau merg la un examen, cu formula de binecuvântare din legea Veche: „Domnul să te binecuvânteze şi să te ocrotească. Domnul, să-şi arate faţa luminoasă spre tine şi să te miluiască. Domnul, să te vadă în nevoile tale şi să-ţi dea pacea Să!” (Num.6.24-26.)

            Adesea gestul binecuvântării rostit prin formula solemnă este însoţit de ridicarea mâinilor asupra cuiva, şi imediat punerea mâinii drepte pe capul persoanei binecuvântate sau/şi însemnarea acesteia pe creştet cu semnul crucii. Se observă acest lucru în mod frecvent în taina ungerii sfinte (a maslului), sau a botezului, când Episcopul sau preotul împuternicit de acesta transmite darurile Sfântului Duh, prin punerea mâinilor peste novice sau cel bolnav, cu puterea de a invoca iertarea păcatelor, însănătoşire şi sporirea virtuţilor spirituale, fără a uita faptul că Episcopul (Ierarhul) la Sfânta Liturghie duminicală binecuvântează poporul cu două mâini (atât cu stânga, cât şi cu dreapta), iar preotul binecuvântează poporul numai cu mâna dreaptă, în semnul Sf. Cruci: „Aşa vor pune ei [preoţii] numele Meu asupra fiilor lui Israel şi Eu Domnul, ai voi binecuvânta.”

              Cu toate că actul binecuvântării este unul descendent, apostolii îndemânau mirenii să aducă rugăciuni de binecuvântare şi mulţumire Domnului, de fiecare dată când au ocazia, în zile de sărbătoare şi după fiecare binefacere primită de la Dumnezeu după îndemnul: „Binecuvântează pe Domnul în toată vremea şi roagă-l să călăuzească drumurile tale şi toate cărările tale, şi să orânduiască toate gândurile tale.” (Tob 4,19. A) Din acest punct de vedere, putem concluziona că majoritatea imnurilor de laudă şi cântare adresate Domnului, chiar şi unele colinde de Crăciun, sunt binecuvântări adresate Fiului şi Dumnezeului Tatal.

           În tradiţia creştină casnică, capul familiei spune rugăciunea înaintea mesei şi cere binecuvântarea Domnului asupra celor servite la masă şi tot acesta rosteşte rugăciunea de mulţumire la finalul mesei, aşa cum într-o adunare civică preotul este cel care are autoritate de a binecuvânta pe toţi mesenii şi bucatele care se servesc la agape sau diverse praznice, el fiind care binecuvântează coşurile cu ouă roşii şi bucate, ale credincioşilor de Sfintele Paste.

           În unele cazuri mirenii, binecuvântează alimentele şi vinul de la masă, făcând asupra lor semnul Sfintei Cruci, aşa cum Sfântul Ioan a binecuvântat cupa otrăvită cu vin, sau cum în biserica preotul însemnează în cruce anafura şi cele cinci pâini ce se binecuvântează la litie ori la slujba vecerniei, lucru care nu este greşit şi are rolul de a anula efectele malefice aruncate de vrăjitori prin farmece, asupra vreunei mâncări la servirea mirenilor.

           Deci, binecuvântarea este un act paşnic şi benevol (ce nu se poate obţine prin şantaj, constrângere sau plată), prin care o persoană urează adevărat şi doreşte în mod sincer binele unei alte persoane sau fiinţe/lucru, cu care comunica sau este într-o strânsă legătură de folosinţă.

           Când binecuvântarea se răsfrânge asupra unui lucru/obiect (ulei, vin, pâine şi alte alimente) aceasta se face cu un scop precis: pentru sfinţirea uleiului la binecuvântarea caselor, pentru ungerea bolnavilor, pentru mir-ungerea la botez a pruncilor, pentru sfinţirea bisericii, a icoanelor şi a altor obiecte devoţionale sau la ocazii deosebite, la ungerea împăraţilor, etc., la consumarea alimentelor în perioade de post sau penitenţă (anafura şi pâine sfinţită), spre binele trupesc şi sufletesc al omului, alimentele căpătând prin slujire proprietăţi curative.

           Binecuvântarea lucrurilor casnice, a ogoarelor, livezilor, semănaturilor, animalelor domestice, a caselor şi instituţiilor, are rolul de a alunga răul din acele locuri, de a restaura legătura divină intre Creator şi fiinţele respective, pune în ordine şi armonie lucrurile naturale cu evoluţia omului şi a vieţii sale pe pământ, în care fiinţa umană este doar un administrator temporar al bunurilor, nu un rob împătimit al acestora, lacom de avere şi victimă a demonilor.

           Binecuvântarea fiinţelor animale pune în practică porunca Domnului dată lui Adam şi Eva la creaţie: „Creşte-ţi şi înmulţiţi-vă şi stăpâniţi pământul, supuneţi-l.” şi-l face pe om responsabil faţă de natură, aduce lauda Creatorului şi ai aminteşte că şi omul este o fiinţă care e supusă judecăţii finale, fiind ajutat de animale în existenţa sa, dar supus morţii pământeşti.

           Deci, în particular, orice om poate binecuvânta pe Dumnezeu (aducându-i mulţumire prin rugăciune de laudă), el poate binecuvânta semeni sau fiinţe ori lucruri, Nu atât cu scopul de a submina autoritatea Bisericii sau de a înlocuii lucrarea preotului în Casa Domnului, ci pentru o oferi ajutorul unei fiinţe dragi (copii, nepoţi, bătrâni din familie, sau bolnavi, etc.), de a oferi un sprijin oamenilor foarte apropiaţi din frăţietatea/familia în care se afla, dar şi pentru a lupta activ prin credinţa împotriva celor care se ocupa cu farmece sau vrăjitoria sau care prin diverse ritualuri malefice caută să se folosească de Rău, pentru asuprirea aproapelui.

           Binecuvântarea oamenilor către Dumnezeu, trebuie să se facă printr-o rugăciune sinceră şi constantă („Rugaţi-vă neîncetat!”), aşa cum spune şi în Psaltire: „Binecuvintează suflete al meu pe Domnul şi toate cele din lăuntrul meu, numele cel sfânt al lui.” (Ps.102:1)

           În toate cazurile de binecuvântare, indiferent că aceasta se face de preot sau de un laic binecredincios, se invoca sursa binelui suprem, izvorul creaţiei, pe Isus Cristos, Cel care este „Calea, Adevărul şi Viaţa.”; Care a spus Apostolilor săi „Eu sunt lumina lumii, cel ce îmi urmează Mie, nu va umbla în întuneric.”, iar rezultatele acesteia depind şi de colaborarea dintre „medic” şi „pacient”, dintre cel care dă binecuvântarea (Dumnezeu), cel care o oferă în mod gratuit (preotul/capelanul) şi cel care o primeşte (mireanul, laicul, postulantul.)

           Dacă cel care e binecuvântat nu răspunde corect („Amin.”) printr-o aşezare smerită la primirea binecuvântării, binecuvântarea se va întoarce automat ca o pasăre la cel care a trimis-o, deoarece harul nu poate coexista împreună cu viciul sau mândria, şi este bine să ne amintim că Îngerii răi, au pierdut binecuvântarea Domnului, făcându-se diavoli din mândrie faţă de Dumnezeu, lepădare şi reavoinţă în fata Creatorului. Omul care este prea orgolios, prea mândru şi plin de sine, ori făţarnic, Nu poate obţine binecuvântarea fără smerenie, de aceea este bine întemeiată formula de cerere: „Binecuvântaţi şi iertaţi.” Preacuvioase Părinte.

             Abia după pocăinţă şi reaşezarea făpturii umane şi spirituale pe calea cea bună fată de Dumnezeu, sau faţă de Dumnezeul din om, el pot dobândi binecuvântarea şi se poate folosi de roadele smereniei, în care „Nu este mai mare Apostolul faţă de Cel ce la trimis, şi nici sluga mai mare decât stăpânul.”, aşa cum de altfel a spus-o şi Isus ucenicilor lui: „Nu voi m-aţi ales pe Mine, ci Eu pe voi!” şi recunoaşte în fata Apostolilor că El este trimisul Tatălui: „Căci m-am coborât din cer nu ca să fac voinţa mea, ci voinţa Celui care m-a trimis (!); şi aceasta este voinţa celui care m-a trimis: să nu se piardă nimeni dintre cei pe care mi i-a dat de la el, ci să-i învii în ziua de pe urmă. Pentru că aceasta este voinţa Tatălui meu: oricine îl vede pe Fiul şi crede în el să aibă viaţă veşnică.”. (Ioan 6: 37-39.)

            La fel, Nu poate da binecuvântare aproapelui, un om vicios sau stricat duhovniceşte, care nu are credinţă, vârsta potrivită şi Nu manifesta în sine, calităţile morale, spirituale sau fizice, care sunt o mărturie a darurilor Duhului Sfânt din om. " Nu ştiţi, oare, ca voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? ((1. Cor 3,16.) sau " Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu, şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ. Slăviţi dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu!" (1. Cor 6,19-20.)

            Cu alte cuvinte, Nu poţi da altuia, ceea ce tu singur Nu ai reuşit să dobândeşti prin muncă cinstită şi credinţă sinceră de-a lungul vieţii tale sau nu ai. Acest lucru este certificat şi în Biserică, în care Episcopul binecuvintează preotul, mai mulţi Episcopi pe unul singur, dar şi în alte domeniile de activitate în care maestrul binecuvintează ucenicul şi profesorii califică studenţii, papa unge regele, iar suveranul (mare maestru) acesta numeşte şi unge cavalerul.

            Deci nu este posibil să oferi ceva cuiva, când tu nu ai nimic de dat, şi numai prin ascultare faţă de Dumnezeu şi oamenii emeriţi, poţi dobândi virtuţi: „Ascultarea de poruncile lui Dumnezeu, duce la roadele Duhului: dragoste, bunătate, răbdare, etc.”(Galateni:5:22-33)

            Persoanele superioare care doresc să binecuvânteze pe aproapele lor în particular, o pot face utilizând formule simple, clare, uşor de înţeles de către beneficiarul mesajului Divin, prin rugăciune şi cuvintele de mai jos:

            O rugăciune de dedicare:

 + Tată, sunt copleşit că îmi oferi privilegiul de a fi reprezentantul tău, că pot să rostesc şi să proclam o binecuvântare de a ta, asupra acestui copil (numele). Fac această declaraţie ca: „Tu eşti Domnul Dumnezeul meu şi te onorez prin binecuvântarea copiilor mei, aceştia.

      Renunţ acum la orice gând de mândrie care sugerează că, cuvintele mele sunt o sursă de putere, şi la orice gând delăsător ca ele nu sunt importante în actul binecuvântării. E minunat ca tu m-ai făcut un mic slujitor de al tău, şi un mijlocitor al binecuvântării tale cereşti;

      Că pot să ating acest copil prin cuvinte pline de iubire şi har, putând fi recunoscător pentru acest copil creat de tine, pe care tu mi l-ai dat în dar, ca să-l iubesc ca pe aproapele meu, şi ca să-l slujesc pe Hristos (din semeni) prin acest copil, fiind o minune înaintea ochilor mei. Ajută-mă să rostesc întotdeauna binecuvântările cu înţelepciune, smerenie şi credinţa, prin blândeţe şi cu atingerea mâinii tale, astfel încât copiii să ştie cât de mult sunt de iubiţi de tine şi de mine, în viaţa mea. Amin.+

       Exemple de binecuvântări:

1. „Dumnezeu să te (să vă) binecuvânteze!”;

2. „Domnul să te binecuvânteze şi te păzească!”;

3. „Domnul să te miluiască şi să se îndure de tine.”;

4. „Domnul să te ajute şi să-şi lumineze Faţa Lui peste tine.”

5. „Domnul să-şi înalţe faţa Lui peste tine şi să te înţelepţească.”

6. „Domnul să te întărească şi se îndure de tine.” (pentru bolnavi.)

7. „Domnul să-şi înalţe Faţă peste tine şi să-ţi dea pacea.”

8. „Domnul să-ţi poarte de grijă, cu al Său har şi iubire de oameni.”

9. „Domnul să fie Pastorul tău şi să te ducă la viaţa veşnică.”;

10. „Domnul să-ţi dăruiască pacea, să-ţi aducă mângâiere şi ajutor.”

11. „Domnul să te vindece şi să te ferească de necazuri.”

12. „Domnul să lupte pentru tine, Dumnezeu să fie Steagul tău.”

13. „Domnul să fie neprihănirea ta, să-ţi ierte greşelile şi să-ţi curate păcatele.”

14. „Domnul să fie prezent acolo cu tine, să-ţi poarte de grijă El mereu.”

         Alte moduri gestuale ”de binecuvântare”: 1. O mână întinsă în momentul critic; 2. O încurajare printr-o bătaie uşoară cu palma pe umăr într-un moment de teamă; 3. O îmbrăţişare într-o perioadă de dezamăgire sufletească; 4. Un moment de protecţie, prin învelirea părintească cu pătura a copilului de sub aşternut în perioadele reci, sau în întunericul nopţii; 5. O şoaptă spusă la ureche cu instrucţiuni secrete în perioada critică dinaintea unor examene pentru asigurarea reuşitei; 6. Un sărut pe obraz din partea mamei, înaintea unei călătorii; 7. Un sărut pe frunte şi o dezmierdare pe cap din partea tatălui, la un eveniment important. etc.

           În general binecuvântarea părinţilor asupra copiilor, trebuie să exprime o încurajare cu cuvinte de laudă, de întărire sufletească, care dau încredere în forţele proprii ale copilului şi ai redau speranţa în momentele critice de dezamăgire, prin mesaje care afirmă credinţa şi aproba binele general, cinstea şi molara creştină, ce generează iubirea familială şi afecţiunea divină.

          Preotul binecuvintează credincioşii la Sfânta Liturghie prin cuvintele: „Pace vouă!” sau prin formula sacramentala: „Harul Domnului nostru Isus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie (şi să rămână) cu voi cu toţi!”, la care credincioşi răspund în cor, la Liturghie sau Taina Cununiei: „Amin.” sau „Şi cu duhul tău.”

         Punerea mâinilor în momentul binecuvântării pe capul credincioşilor se observă şi în Taina Spovedaniei la final, când preotul face dezlegarea şi rosteşte formula de iertare asupra celui care se căieşte pentru păcatele sale: „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine fiule, robul lui Dumnezeu (N), şi să-ţi lase ţie toate păcatele, iar eu nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.” Imediat după mărturisire, majoritatea credincioşilor creştini săruta mâna preotului, din respect şi smerenie faţă de „ucenicul Domnului”, pentru că de fapt ei nu sărută mâna unui om obişnuit, ci mână nevăzută a lui Dumnezeu din om, a lui Isus Hristos care are puterea de a ierta păcatele oamenilor şi care lucrează prin harul Sfântului Duh.

          În unele mănăstiri sau biserici, preoţii cer iertare unii de la alţii şi în faţa poporului, şi apoi încep Sfânta Liturghie, în care se binecuvântează unii pe alţii cu sărutarea mâinilor şi prin îmbrăţişarea păcii („Daţi-vă pacea!”) şi a credincioşilor măcar, ca la slujba Sfintelor Paşte.

          Exemple de binecuvântări în Vechiul şi Noul Testament, prin care Dumnezeu a dat privilegiul şi puterea părinţilor / slujitorilor, de a rosti o binecuvântare asupra copiilor lor:

- Noe ai binecuvântează pe Sem şi Iafet, pentru respectul arătat ţâţului lor; (Gen:9,26-27)

- Dumnezeu îi spune lui Avram ca urmaşii lui vor fi instrumente de binecuvântare pentru întreaga lume, prin faptele şi cuvintele lor. (Geneza.12: 3; 18:18; 22: 16-18.);

- Melhisedec îl binecuvântează pe Avram pentru că l-a onorat pe Dumnezeu pentru victoria şi protecţia care I le-a oferit şi pentru că a dat zeciuială, în loc să cedeze ofertei Împăratului Sodomei de a lua bunurile pentru el însuşi. (Gen.14.18-24.);

- Isaac îşi binecuvântează fii săi, Iacob şi Esau (Gen.27.);

- Saul pentru că nu a aşteptat binecuvântarea prorocului Samuel a pierdut domnia, iar mâinile împreunate în chipul Crucii, au făcut ca Amalec să fie biruit în bătălie;

- În faptele Noului Testament, Isus Cristos binecuvântează pâinile şi peştii, înmulţeşte vinul şi dăruieşte tot felul de vindecări oamenilor bolnavi, binecuvântând copiii în pofida opoziţiei iniţiale a Apostolilor: „În timpul acela, mulţimile aduceau copii la Isus ca să‑şi pună mâinile peste ei, dar ucenicii îi dojeneau aspru pe cei care îi aduceau. Văzând aceasta, Isus s‑a supărat şi le‑a spus: „Lăsaţi copiii să vină la mine; nu‑i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu.” (Marcu 10:13-14.);
- Binecuvântare au primit după Învierea Sa din mormânt ucenicii lui Cristos, odată cu ridicarea Domnului la cer, şi cu pogorârea Sfântului Duh au fost binecuvântaţi Apostolii şi Maica Domnului.

         Încheiem acest articol, cu menţiunea ca dator este şi laicul să rostească rugăciuni de binecuvântare de mulţumire a Domnului în toate ocaziile, să se roage pentru conducătorii ţării, armata, învăţători, preoţi-duhovnicii, medici, juristi etc. şi Biserică întotdeauna, rostind binecuvântări în particular pentru familia sa, şi în frăţietatea consacrată a Ordinului din care fac parte, pentru binele general al naturii, a sănătăţii fiinţelor şi a economiei societaţii.

Cu dragoste fraternala,

                                        un Cavaler in Ordinul Florii de Cires-Sakura 

    

" Preaînalte şi gloriosule Dumnezeu, luminează întunericul inimii mele, dăruieşte-mi credinţă dreaptă, speranţă convinsă, iubire perfectă, înţelepciune şi cunoaştere, Doamne, ca să îndeplinesc sfânta poruncă a Ta. Amin. " (RUGĂCIUNE ÎN FAŢA CRUCIFIXULUI.)