CUVANT DESPRE SFINTIRE si SFINTIREA ICOANELOR

Deviza Ordinului: "Onoare, Lupta, Rugăciune, Munca şi Studiu."
Slogan: "Nu exista izbânda, decât cu ajutorul lui Dumnezeu!" 

PRELEGERE  DESPRE SFINŢIRE ŞI SFINŢIREA ICOANELOR.

~ ICOANELE AUTENTICE ŞI CELE „FĂCĂTOARE DE MINUNI” ~

Autor: Ieromonah Petru Pruteanu;

Muntele Athos, februarie 2012.

Sfantul Atanasie-Athonitul

           Noţiunea de „ sfinţenie ” se leagă de atributul sfinţeniei lui Dumnezeu şi nu poate fi gândită în afara Lui, deoarece chiar El este izvorul sfinţeniei şi numai El Singur este Sfânt din fire (fiinţial).1 [ La Liturghie, înainte de a ne împărtăşi, preotul spune: „Sfintele [Taine se dau doar] sfinţilor”, iar noi cu smerenie recunoaştem: „Unul [este] Sfânt, Unul [este] Domn[ul] – Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin.”]

          DEX-ul înţelege prin sfinţenie „suprema perfecţiune şi puritate”.

          Teologic vorbind însă, sfinţenia nu poate fi descrisă sau definită, ci doar crezută şi trăită duhovniceşte2, iar prin această credinţă şi trăire a sfinţeniei divine, Dumnezeu împărtăşeşte (prin har) sfinţenia Sa şi oamenilor, cerându-ne chiar în mod expres să fim şi noi sfinţi (cf. Levitic 19:2; I Tesaloniceni 4:3). Atenţie: nu zice „să devenim sfinţi”, ci „să fim sfinţi” (nuanţa contează), iar Sfântul Pavel îi consideră pe creştini ca fiind déjà „sfinţi”3. [ Numai în Epistola către Romani, prima în ordinea canonului biblic, am numărat 6 astfel de apelative pentru creştinii din primul secol. Ele sunt prezente şi în celelalte Epistole.]

           Abia mai târziu înţelesul acestui cuvânt s-a restrâns la anumiţi creştini care au avut o viaţă plăcută lui Dumnezeu şi pe care, după moarte, Biserica „i-a canonizat”, adică i-a propus ca modele / norme de vieţuire, virtuți şi dreaptă credinţă.4 [ Acesta este sensul „canonizării”, în a recunoaşte sfinţenia unei personalităţi şi a o recomanda ca model / normă ( în greacă: „canon”). Unii însă consideră că Biserica (ca „instituţie”) este cea care face pe cineva sfânt chiar nefiind, dar această concepţie este cu totul eronată.]

            În concepţia antică (păgână, iudaică şi veche creştină) era numit „sfânt” orice persoană sau lucru rezervat / afierosit lui Dumnezeu. Dacă o persoană sau un obiect (vas, haină, casă etc.) au fost alese pentru a îndeplini un scop liturgic5, acestea nu mai aparţin lumii acesteia, ci sunt ale lui Dumnezeu, fiind considerate sfinte şi cinstite.

            Sf. Simeon al Tesalonicului spune că un preot, dacă trebuie să săvârşească de urgenţă o anumită lucrare sfinţitoare (botez, spovedanie etc.), dar nu are epitrahil 6 [ Veşmântul obligatoriu al preotului, care se pune pe grumaz]., să ia o funie sau o pânză pe care să o binecuvânteze şi să o folosească în acest scop, ca să nu rămână slujba nefăcută, dar după aceia, obiectul folosit ca veşmânt liturgic să nu mai reintre în uzul comun.7 [ Cf. Tratat, vol. II., Suceava, 2003, p. 216.] Logica este simplă şi e clar exprimată chiar în Scriptură: atunci când Belşaţar a folosit în uz personal vasele Templului din Ierusalim, a fost

pedepsit de Dumnezeu cu moarte imediată (cf. Daniel 5:2-30). Ceea ce a fost rezervat folosirii liturgice şi a fost folosit cel puţin o dată, este sfinţit şi nu poate fi folosit iarăşi în scop obişnuit (profan).

              În limbaj bisericesc profanarea unui obiect sfinţit este numită „furt de cele sfinte” şi se canoniseşte cu excomunicarea. Însuşi cuvântul (de origine latină) „profanare” înseamnă desacralizare, dacă e să gândim în termenii de sacru şi profan.

         Creştinii sunt „sfinţi”, pentru că prin botez s-au făcut „ai lui Dumnezeu” şi nu mai pot face cele ale lumii sau ale diavolului. Iată de ce înainte de botez ni se cere să jurăm că „ne lepădăm de Satana şi de toate lucrurile lui, de toată trufia lui şi de toată slujirea lui; şi ne unim cu Hristos”, iar acest jurământ devine un principiu de viaţă şi nu o simplă declaraţie de conjunctură.

          Dacă cineva se botează dintr-un obicei popular („că aşa au apucat de la părinţi”) sau doar pentru a scăpa de boli sau de vreo oarecare lucrare a diavolului, dar fără să dorească şi să trăiască o viaţă în Hristos (chiar cu riscul, de fapt bucuria, de a muri pentru El), acesta se face „fur de cele sfinte” şi batjocoritor al Tainelor lui Dumnezeu.             

          Am făcut toate aceste precizări pentru că mulţi dintre creştini beau apă sfinţită, poartă cruciuliţe sau iconiţe sfinţite, dar propria sfinţenie nu-I interesează. Ei nici nu-şi dau seama că putem bea cisterne întregi de agheasmă şi putem purta zeci de cruci la gât, dar dacă nu avem viaţă curată, nu numai că nu ne mântuim, ci vom şi răspunde pentru „furtul de cele sfinte”.

          Strămoşii noştri, fiind mai înţelepţi ca noi, au înţeles că „omul sfinţeşte locul” şi nu invers. Noi însă căutăm să ne atingem şi să purtăm cât mai multe lucruri sfinte, dar fără să ducem o viaţă sfântă (?!), aşa cum ne-am asumat la botez !!!

DESPRE SFINŢIREA ICOANELOR:
 

          Despre argumentele biblico-teologice privind cinstirea icoanelor am scris în studiul intitulat: „Diferenţa dintre icoană şi idol din perspectivă biblică”, care se găseşte pe site-ul nostru.13 [ În prezent există o literatură foarte bogată în limba română la tema „teologia icoanei”. Au fost traduse şi editate mai multe cărţi ale lui Leonid Uspensky, Michel Quenot, precum şi majoritatea textelor patristice aparţinând Sf. Ioan Damaschin, Teodor Studitul, Nichifor Mărturisitorul ş.a. Orice creştin care doreşte să se informeze (şi ar trebui ca fiecare să dorească acest lucru), poate găsi chiar pe internet suficiente materiale.]

          Dar problema sfinţirii icoanelor şi a crucilor este destul de complexă atât din punct de vedere istorico-liturgic, cât şi dogmatic. În Tradiţia veche a Bisericii acestea nu au fost niciodată sfinţite, iar Sinodul VII Ecumenic precizează clar că sfinţenia icoanelor vine de la prototipul pictat pe ea, adică „dinăuntrul icoanei”, nu „din afara ei”. Acelaşi lucru e valabil şi cu Sfânta Cruce.14 [ La fel şi sfinţenia Crucii vine de la forma ei şi chipul lui Hristos răstignit pe ea (dacă este). Dar nu orice încrucişare a două linii sau bucăţi de lemn sunt o cruce, ci numai cele care sunt menite să reprezinte obiectul pe care a fost răstignit Hristos, ca semn al biruinţei asupra morţii. Iată de ce Biserica interzice ca semnul crucii să fie reprezentat pe podea, ca să nu fie călcat în picioare, fără să se pună problema dacă acea cruce a fost sfinţită sau nu, căci e luată în calcul însăşi forma ei. Dar dacă o anumită formă asemănătoare crucii nu reprezintă crucea lui Hristos, ci e doar o figură artistică (fără valenţă religioasă), nu există nici un impediment de a reprezenta semnul chiar şi pe podea sau covoare, ţinând cont de faptul că semnul geometric al crucii este întipărit în subconştient ca o figură a perfecţiunii, alături de cerc, pătrat şi alte figuri. Şi aceasta nu doar la creştini.]

                      Agheasma nu poate „sfinţi” o imagine care nu este icoană, în sensul că nu poate acorda statutul de icoană a Maicii Domnului oricărei imagini de femeie cu prunc în braţe, dacă această nu corespunde normelor canonice prevăzute de Sinodul VII Ecumenic. Iar dacă o imagine este icoană prin zugrăvirea ei, aceasta nu mai are nevoie să fie sfinţită.  Ea îşi îndeplineşte perfect rolul liturgic şi didactic şi fără „sfinţire”!              

           Totuşi, încă din vechime, înainte ca o icoană să fie cinstită, ea era adusă şi prezentată Episcopului sau preotului, dar nu cu scopul de a o „sfinţi”, ci de a recunoaşte în ea „icoana”. În anumite regiuni ale Bizanţului iconografii nu scriau numele Sfântului pictat, ci mergeau la Episcop sau preot, şi dacă acesta recunoştea „canonicitatea” chipului zugrăvit, el însuşi scria cu mâna: „Iisus Hristos”, „Maica lui Dumnezeu”, „Sfântul Nicolae” sau numele care se cerea.15 [ Prin aceasta se arată cât de important este să ştim cine este reprezentat pe icoană, adresând o rugăciune şi o cinstire corespunzătoare. Or, se observă deseori cum „ortodocşii” noştri nici nu se uită cine este reprezentat în icoană, căci nu-i interesează acest lucru, ci sărută totul la rând, accentuându-şi percepţia magică ce o au vizavi de icoane.] Această acţiune a fost considerată în popor „sfinţire a icoanei”, dar ea Nu presupunea citirea vreunei rugăciuni sau stropire cu agheasmă.

           Biserica Greacă (cu anumite excepţii) nici în prezent nu sfinţeşte icoanele sau mai ales crucile, iar în Biserica Rusă şi Română obiceiul a apărut prin contribuţia Trebnicului lui Petru Movilă (1646), fiind preluat de la romano-catolici.16 [ Catolicii au ajuns chiar să ungă tablourile lor cu Mir, iar la noi a trecut această rânduială în forma stropirii icoanelor cu Agheasmă. Totuşi Molitfelnicul românesc are doar rugăciuni la sfinţirea icoanelor, nu şi a crucii, aşa cum au cele ruseşti.]

                  În secolul al XVIII-lea mai mulţi monahi teologi din Muntele Athos, astăzi canonizaţi ca sfinţi, s-au ridicat împotriva obiceiului de sfinţire a icoanelor şi crucilor, ca fiind contrar hotărârilor Sinodului VII Ecumenic şi vechilor rânduieli bisericeşti17

[Despre toate acestea recomandăm să se citească studiul părintelui prof. Ioan Ică jr., Cuviosul Atanasie din Paros şi teologia sa liturgic-euharistică, în volumul „Omagiu părintelui prof. dr. Ioan Ică”, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca 2007, pp. 408-432.], dar pentru cei mai mulţi glasul lor a rămas neauzit.18 [ Aşa cum a fost şi cu îndemnul aceloraşi sfinţi de a ne împărtăşi mai des, chiar dacă argumentele lor abundă cu argumente din Sfânta Tradiţie, pe care ei o cunoşteau şi o trăiau desăvârşit.]

               În vechime nici veşmintele şi nici vasele liturgice Nu se sfinţeau, ci odată intrate în uzul liturgic, erau considerate ca sfinţite. Şi în prezent putem afirma că un veşmânt, chiar dacă este stropit cu agheasmă (însoţite de rugăciuni), adevărata şi deplina sfinţire a lui va avea loc după ce preotul va sluji prima Liturghie cu acest veşmânt. Aceasta este tradiţia veche a Bisericii.

           Cred că ar fi bine totuşi să se menţină rânduiala actuală din Molitfelnic, dar Nu pentru a stropi icoanele cu agheasmă, ci ca o slujbă de primă cinstire / venerare a icoanei respective19 – un fel de „canonizare” a lor, la care Biserica, prin rugăciune înaintea ei şi sărutare să recunoască în acea imagine o icoană canonică (!), cum se făcea în trecut prin scrierea de către episcop sau preot a numelui celui zugrăvit.

DESPRE ICOANELE AUTENTICE:

            

            Iar dacă chipul nu corespunde tradiţiei ortodoxe de pictare a icoanelor, acestea să fie respinse şi să Nu fie cinstite.20 [ Avem în vedere în primul rând „icoanele” Romano-Catolice cu „inima lui Isus” sau diferite statui în ghips, dar şi „icoanele” cu luminiţe, cu ceas integrat şi multe alte minunăţii ce se pot întâlni pe piaţă. Însăşi rama icoanei trebuie să fie una pur tehnică, de a păstra icoana şi de a permite agăţarea ei, dar Nu să pună în umbră icoana însăşi.] Aceasta însă Nu înseamnă că ele pot fi profanate, ci trebuie distruse prin ardere, chiar dacă la prima vedere sunt frumos executate, iar în locul lor să fie puse icoane ortodoxe canonice, numite şi „icoane bizantine”. Desigur putem cinsti şi icoanele pictate într-un stil mai realist, dar numai dacă acestea nu sunt eretice sau necanonice, cum ar fi de exemplu: „Sfânta Treime”, în care Tatăl apare ca un bătrân cu barbă albă, Fiul ca un bărbat mai tânăr, iar Duhul Sfânt ca porumbel care stă deasupra Lor.21 [ Acesta este doar un exemplu, dar nu singurul. E foarte gravă şi prezenţa în unele „icoane” a „îngeraşilor” durdulii, cu trupurile goale, preluaţi din mitologia păgână antică. „Hristos” care se zbate pe Cruce cu ochii daţi peste cap, iarăşi n-ar trebui să fie prezent în nicio icoană ortodoxă. Hristos a murit de bună-voie şi în linişte profundă, de aceea icoanele ortodoxe îl reprezintă cu ochii închişi şi cu faţa senină.]

            Această „icoană” este eretică pentru că nu mărturiseşte deofiinţimea şi împreună - veşnicia celor trei Persoane, ci chiar le contrazice. Tatăl, deşi Îl naşte veşnic pe Fiul, nu este mai mare ca vârstă, căci sunt împreună-veşnici. Mai mult decât atât, Tatăl n-a fost niciodată văzut decât în chipul Îngerului, de către Avraam (Facere 17), iar vedenia „Celui vechi de zile” (cf. Daniel 7:9) nu se referă la Tatăl, ci la Fiul (încă neîntrupat). Nici Duhul Sfânt, nu poate fi reprezentat ca porumbel decât în Icoana Praznicului Botezului, aşa cum S-a arătat la Iordan, căci acea arătare n-a fost întrupare în porumbel (cum e cazul Fiului devenit Om real), ci o simplă reprezentare simbolică, ca şi norul de pe Tabor la schimbarea la faţă a Domnului şi multe alte arătări ale celui care este Duhul prin excelenţă şi nu poate fi în nici un fel reprezentat.

           Deci, aşa-zisele icoane ale „Sfintei Treimi” cu Tatăl bătrân, Fiul mai tânăr în dreapta şi cu Duhul Sfânt în chip de porumbel trebuie să dispară din toate bisericile şi casele oamenilor. Vă asigur că n-ar fi nici un păcat dacă astfel de „icoane” ar fi distruse (cu evlavia corespunzătoare)23 [conform Canoanelor Ortodoxe, orice icoană, chiar şi canonică, dacă este excesiv de deteriorată şi nu i se mai veche chipul, ea trebuie arsă, pentru că fără un chip vizibil, icoana devine un simplu lemn. Ştiind foarte bine acest lucru şi pentru a salva mulţimea de icoane vechi ce începeau să se deterioreze, creştinii au început să îmbrace în aur sau argint anumite icoane, făcându-le aşa-zilele „veşminte ferecate”, lăsând totuşi la vedere chipul persoanei reprezentate. Acest obicei nu este contrar Canoanelor şi e practicat pe larg în toate Bisericile Ortodoxe locale. Nu ni se pare corect însă, ca la astfel de icoane, pe lângă „veşmântul ferecat” să se pună tot felul de inele, bijuterii sau chiar ceasuri.], ba chiar ar fi o virtute, aceea de a fi ortodocşi până la capăt şi în toate privinţele. Biserica acceptă ca singură reprezentare a Sfintei Treimi, bineînţeles tot simbolică, pe cea cu trei îngeri care stau la masă, numită şi „Treimea lui Andrei Rubliov”24 [ Despre această icoană există o monografie monumentală a ieromonahului Gabriel Bunge, apărută în româneşte la Editura Deisis, Sibiu.]

           Ea arată clar împreună-veşnicia Persoanelor, căci toate sunt de „aceeaşi vârstă” şi „veşnictinere”, iar chipurile sunt identice, vorbind clar despre deofiinţimea Lor.            

           Diferădoar veşmintele, adică lucrarea Persoanelor în raport cu lumea. Mai mult decât atât, Persoanele se uită Una la Alta, ceea ce arată relaţia de iubire şi perihoreză 25, [Cuvântul grecesc „perihoresis” (literal: interpătrundere) se referă la faptul că Persoanele Sfintei Treimi se conţin Una în Alta şi se manifestă Una prin Alta.], care în reprezentarea realistă de origine romano-catolică lipseşte.

           Pe bună dreptate Sinodul „Stoglav” din Rusia (anul 1551) a condamnat reprezentarea realistă ca fiind eretică, recunoscând ca ortodoxă doar „Treimea

lui Rubliov” (sau alte icoane asemănătoare). Se pare că unii nici nu ştiu, sau ignoră cu nesimţire această condamnare sinodală, chiar dacă ea a fost una locală.

DESPRE ICOANELE „ FĂCĂTOARE DE MINUNI ”.

          Ar fi multe de spus şi despre „icoanele făcătoare de minuni”, dar subiectul este prea vast, extrem de dureros şi mult prea „comercializat”. Totul se rezumă la o simplă frază (pe care trebuie să o citiţi până la capăt!); Nu există „icoane făcătoare de minuni”, ci există doar minuni(!) , pe care Persoana reprezentată în icoană, o face asupra celui care se roagă cu credinţă, în faţa acelei icoane.

          Denumirea de „icoană făcătoare de minuni” este acceptată şi folosită în Biserica Ortodoxă doar în sens indirect, nu direct. Dacă un creştin se roagă cu credinţă în faţa oricărei icoane, având mintea îndreptată spre persoana zugrăvită pe ea, cu el se poate întâmpla o minune. Acelaşi lucru îl poate face şi un alt creştin, cu icoana din biserica sau din casa lui şi nu înseamnă că dacă Dumnezeu m-a ajutat ca urmare a rugăciunilor făcute în faţa unei anumite icoane, icoana respectivă nu trebuie să devină prilej de reclamă sau de afacere.

            Nu icoana m-a ajutat, ci Dumnezeu ! Este o altă situaţie cu icoanele care ele însele au trecut prin întâmplări minunate: fiind arse nu ardeau, fiind împunse cu sabia izvorau sânge sau mir etc. Astfel de icoane există şi ar fi o nebunie să fie contestate, iar cinstea deosebită adusă lor este oarecum justificată. Dar şi aici trebuie să fim atenţi la nuanţe (căci ele contează): prin minunile întâmplate cu aceste icoane ele nu au devenit „făcătoare de minuni”, ci cu ele însele Dumnezeu a făcut o minune, pentru credinţa sau necredinţa celor care au văzut sau au cunoscut acea minune.

            Dar şi după minunile întâmplate cu acele icoane ele nu devin „făcătoare de minuni”, căci minunile le face doar Dumnezeu ! Nu Maica Domnului, nu sfinţii, ci numai Dumnezeu ! 26 [ Unii chiar au dezvoltat diferite „tradiţii” precum că icoana Maicii Domnului „Potirul nesecat” ar fi „specializată” în tratarea alcoolismului, icoana Maicii Domnului „Pantanassa” – în vindecarea cancerului, icoana „Grabnic-ascultătoarea” – în vindecarea sterilității la bărbaţi şi femei. Tot aşa au fost împărţiţi şi sfinţii fiecare cu „specializarea” lui: unul ajută în călătorie, altul la găsirea lucrurilor pierdute etc. Această abordare este însă străină creştinismului ortodox, iar falsa tradiţie s-a dezvoltat foarte simplu şi spontan: cineva i-a povestit altuia că s-a rugat (în simplitatea lui) la o anumită icoană sau sfânt şi l-a ajutat. Alţii au hotărât să facă l-a fel şi de asemenea au fost ajutaţi. Şi aşa s-a ajuns la părerea că anume acea icoană sau acel sfânt ajută în problema respectivă. Dar în mod sigur dacă fiecare s-ar fi rugat în faţa oricărei icoane sau chiar şi fără icoană, dar cu aceeaşi credinţă sau şi mai multă, Dumnezeu i-ar fi ajutat.]

Biblia spune clar: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeu, Dumnezeul lui Israel, singurul Care face minuni” (Psalmul 71:19); „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni!” (Psalmul 76:13).

            Maica Domnul şi Sfinţii doar mijlocesc, „pun un cuvânt bun pentru noi”, fiind „prietenii şi casnicii Lui” (cf. Efeseni 2:19), de aceea trebuie să chemăm cu multă credinţă sprijinul sfinţilor în rugăciune. Repet, minunile sunt făcute de Dumnezeu cel întreit în Persoane! Nu de o energie abstractă şi impersonală (ca în Hinduism / Budhism), ci de harul (energia) lui Dumnezeu Cel iubitor, care pe toate le face sau le amână dintr-o anumită raţiune şi scop. Cei ce-L iubesc pe Dumnezeu ajung să înţeleagă aceste raţiuni şi scopuri…[“ Evlavia” exagerată şi nefundamentată dogmatic, poate fi ea însăşi o erezie. Există suficiente exemple de acest gen în istoria Bisericii.]

                În încercarea de a fi excesiv de sistematic poate că nu m-am făcut suficient de înţeles, dar cred ca cele scrise vor umple un gol în cunoaşterea duhovnicească a multor creştini ortodocşi. Sper să fiu corect înţeles şi să nu fiu judecat pe nedrept. În cele afirmate nu am vrut să arăt vreo lipsă de credinţă sau evlavie27, ci am vrut să scot la iveală păgânismul şi percepţia magică care uneori îşi caută loc în credinţa noastră. Să nu-i dăm loc! Minciuna nu poate sta pe un loc cu Adevărul.

Autorul invataturilor: Ieromonah Petru Pruteanu.

Sursa: Muntele Athos, februarie 2012; // www.teologie.net.

Cu dragoste fraternala,

                                        un Cavaler in Ordinul Florii de Cires-Sakura

        

" Te ador, Dumnezeul meu, şi te iubesc din toată inima. Îţi mulţumesc că m-ai creat, că m-ai făcut creştin şi că m-ai ocrotit în această zi.  Iartă-mi păcatele pe care le-am făcut astăzi şi, dacă am făcut vreun bine,  primeşte-l cu bunăvoinţă.  Păzeşte-mă în timpul odihnei şi eliberează-mă de pericole. Harul Tău să fie pururea cu mine şi cu toţi cei dragi ai mei. + Amin. " (RUGĂCIUNE LA SFARSITUL ZILEI.)