Importanța și necesitatea ierurgiilor

Deviza Ordinului: "Onoare, Lupta, Rugăciune, Munca şi Studiu."
Slogan: "Nu exista izbânda, decât cu ajutorul lui Dumnezeu!"

Învațătură ortodoxă despre folosul ierurgiilor

In afară de randuiala sfintelor taine, Molitfelnicul ortodox cuprinde şi alte randuieli, slujbe şi rugăciuni, pe care le numim, cu un termen general, ierurgii sau la romano-catolici - sacramentalii.

1. Ce sunt ierurgiile.

Curățirea celor 10 leproși

Sunt slujbe, randuieli şi rugăciuni pentru binecuvantarea şi sfinţirea omului in diferite momente şi imprejurări din viaţa sa, ca şi pentru binecuvantarea şi sfinţirea naturii inconjurătoare şi a diferitelor lucruri sau obiecte de folos omului.

Ele stau de obicei in legătură cu sfintele taine şi cu Sfanta Liturghie, fiind săvarşite ori inaintea acestora, ca o pregătire a lor (cum sunt ierurgiile dinaintea botezului, in legătură cu naşterea omului), ori in timpul lor (de ex., sfinţirea Mirului la Liturghie, sfinţirea apei la botez), ori după ele, ca o incoronare sau desăvarşire a lor (ca de exemplu dezlegarea cununiilor in a opta zi după cununie, parastasul după Liturghie ş.a.).

2. Care este scopul sau rostul ierurgiilor.

Este să-l purifice pe omul credincios şi firea incojurătoare, in care trăieşte el, adică vietăţile şi lucrurile de care omul credincios are nevoie pentru trai sau pentm viaţa sa materială şi spirituală. Şi de ce este nevoie de această purificare ?

După invăţătura Bisericii noastre, păcatul primilor oameni a introdus dezordinea, suferinţa, durerea şi nefericirea nu numai in viaţa omenească, ci a stricat şi frumuseţea şi armonia dintru inceput a firii inconjurătoare dinainte de păcatul primilor oameni, cand toate cate făcuse Dumnezeu „erau foarte bune” (Fac. I, 31).

Blestemul Ziditorului, de după căderea lui Adam, s-a răsfrant nu numai asupra tuturor oamenilor, care se trag din prima pereche, moştenind păcatul originar, ci şi asupra tuturor lucrurilor din natură, in mijlocul căreia omul işi trăieşte viaţa: „...Blestemat să fie pămantul intru lucrurile tale; intru necazuri vei manca dintr-insul in toate zilele vieţii taie. Spini şi pălămidă va răsări ţie şi vei manca iarba pămantului, intru sudoarea feţei tale vei manca painea ta, pană cand te vei intoarce in pămant, din care eşti luat; că pămant eşti şi in pămant te vei intoarce” (Fac. III, 17-19).

Intre om şi natură a existat de la inceput o solidaritate nu numai de structură, făptura fizică a omului fiind alcătuită din aceleaşi elemente primordiale ca şi natura, ci şi o comunitate de destin, in ordinea religioasă. După invăţătura Bisericii, păcatul omului a facul: intreaga natură să sufere impreună cu el: „Printr-un om a intrat păcatul in lume, iar prin păcat, moartea.” (Rom. V, 12).

Urmările dezastruoase ale păcatului originar asupra firii zidite au făcut-o să aştepte şi să dorească şi ea izbăvirea din stricăciune, ca şi omul, precum spune Sfantul Apostol Pavel: „Căci făptura s-a supus deşertăciunii, nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o, in nădejdea că şi făptura insăşi se va slobozi din robia stricăciunii, spre slobozenia măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că toată făptura impreună suspină şi impreună are durere pană acum...” (Rom. VIII, 20-22).

Soarta naturii a fost astfel strans legată de aceea a omului; coruptă din pricina omului, ea işi aştepta vindecarea sau restabilirea tot prin el. Căzută sub influenţa celui rau din pricina păcatului omenesc (comp. Efes II, 2), natura a redobandit o data cu omul posibilitatea de a fi restabilita intru curăţia, frumuseţea şi armonia iniţială.

Prin intruparea Mantuitorului. imbrăcand cu adevărat firea omenească, Isus Hristos a impletit toată viaţa Sa pămantească, cu aceea a oamenilor şi a naturii. El a mers pe pămant, a străbătut ogoarele şi lanurile de grau, a iubit florile campului şi păsările cerului, pe care le-a dat pildă omului pentru frumuseţea şi strălucirea lor (Mt. V, 26-29), a mancat din roadele pămantului, a fost botezat in apa Iordanului, trupul Său a fost uns cu mir şi aromate, inainte de inmormantare ş.a.m.d.  Intr-un cuvant, nimic din opera creaţiei n-a rămas străin omenităţii Sale şi nimic n-a rămas in afara harului Sfantului Duh, care plutea pe deasupra apelor, la facerea lumii (Fac. I, 2).

Astfel, sfinţind El insuşi firea omenească pe care a purtat-o, Mantuitorul a lăsat Sfinţilor Săi Apostoli şi puterea de a resfinţi natura, de a o sustrage inrauririi şi puterii celui rău (comp. Mt. X, 8; Mc. XVI, 17-18 ş.a.), de a o readuce sub sfera de influenţă a Harului Divin şi la destinaţia ei originară, aceea de a sluji spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul omului.

De aceea, Biserica binecuvantează nu numai toate lucrurile pe care slujitorii ei le intrebuinţează in serviciul religios (apa, painea, vinul, tămaia, untdelemnul, vasele şi veşmintele liturgice etc.), ci şi toate elementele naturii cu care omul vine in atingere sau pe care el urmează să le folosească: florile şi iarba campului, ţarinile, livezile şi lanurile din care omul işi scoate hrana (1 februarie, sfeştaniile), roadele pămantului şi fructele pomilor (la San petru, Sfantul Ilie şi 6 august), ramurile sau stalpările arborilor (la Florii şi Rusalii), mancărurile şi cărnurile (la Paşti), apele (la Bobotează), casele şi lucrurile din ele şi, in sfarşit, tot ce este de trebuinţă sau de folos omului.

Ea binecuvantează, de asemenea, munca omului şi indeletnicirile cu care el işi susţine viaţa sau cu care supune şi infrumuseţează natura, inceputul şi sfarşitul oricărei lucrări sau acţiuni, momentele, intamplările şi imprejurările cele mai de seamă din viaţa noastră, atat cele de bucurie, cat şi cele de intristare (Rugăciunea pentm cei ce călătoresc şi cele pentru tot felul de trebuinţe, ierurgiile in legătură cu naşterea şi cu moartea, Tedeumurile şi polihroniul la diferite imprejurări, randuielile intrării in călugărie ş.a.).

3. Care sunt deci efectele ierurgiilor.

Prin ele, puterea şi acţiunea curăţitoare şi simţitoare a Bisericii se revarsă nu numai asupra fiinţei omului, ci şi asupra intregii lumi creaturale, scoţand-o de sub puterea blestemului şi sfinţind-o. Cu alte cuvinte, prin Biserică, sau mai bine zis prin puterea sfinţitoare dată slujitorilor săi, se impărtăşeşte şi firii neinsufleţite, precum şi fiinţelor neraţionale, harul Sfantului Duh, in măsura in care le este de trebuinţă.

In felul acesta, după cuvantul Sfantului Apostol Pavel, „toată făptura lui Dumnezeu e bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire, căci se sfinţeşte prin cuvantul lui Dumnezeu şi prin rugăciune” (I Tim.. IV, 4-5).

Natura neinsufleţită, care, in. urma blestemului ajunsese in dezarmonie cu omul, redevine astfel in mediu prielnic pentru traiul omului, un auxiliar pentru existenţa şi mantuirea lui; prin om, ea devine totodată asociată sau părtaşă cu el la cultul divin, adică la preamărirea Ziditorului de către om, prin Biserică.

Omul, care este coroana creaţiei şi sinteza sau rezumatul ei (microcosmos), reimpăcat cu Dumnezeu, trage deci cu sine toată creatura din nou spre Creatorul ei, apropiind-o de El, ca totul să fie mediu şi instrument al mijlocirii Harului dumnezeiesc.

Ierurgiile operează deci o „deprofanare” in chiar fiinţa acestei lumi. Prin sfinţirea elementelor naturii, universul se transformă intr-o „liturghie cosmică”, intr-un templu al prezenţei şi acţiunii lui Dumnezeu. Totul e pus in legătură cu Dumnezeu, se referă la El, creştinul fiind astfel conştient că el trăieşte, se mişcă şi activează nu intr-o lume ostilă, ci intr-o lume a lui Dumnezeu, pătrunsă de puterea şi iubirea Lui.

Ierurgiile constituie astfel mijlocul prin care Biserica ţinteşte să realizeze desăvarşirea creaţiei; ele pregătesc şi anticipează sau prevestesc făptura cea nouă care va să fie, adică acel „cer nou şi pămant nou”, pe care le-a văzut Sfantul Ioan Evanghelistul in viziunea sa din Apocalipsă (XXI, 1) şi pe care le aşteptăm, potrivit făgăduinţei, după sfarşitul veacului acestuia (II Ptr. III, 1 3 ).

Iată de ce, pe drept cuvant, s-a vorbit despre sensul sau caracterul (pan)cosmic al rugăciunii ortodoxe: prin ierurgii, sfera de influenţă a rugăciunilor cultului ortodox se extinde dincolo de persoana omului şi tinde să imbrăţişeze intreaga lume creaturală.

4 . Originea şi vechimea ierurgiilor.

Se obiectează uneori că ierurgiile n-ar fi fost practicate in Biserica veche, ci ar fi creaţii sau născociri mai noi ale Bisericii, sub presiunea mentalităţii magice a poporului simplu. Celor ce pretind astfel le răspundem că ierurgiile sunt tot atat de vechi ca şi Biserica creştină. Ba, pe unele din ele le moştenim incă din Legea Veche, ca de exemplu slujba pentru curăţirea femeii la 40 de zile după naştere (vezi Lev. XII; comp. Le. II, 22-24); pe altele le-a săvarşit Mantuitorul insuşi (tămăduirea bolnavilor, izgonirea duhurilor necurate, binecuvantarea painii şi a vinului, a peştilor etc.).

In sfarşit, despre cele mai multe dintre ele ne vorbesc Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti din primele veacuri creştine, ca: Sfantul Justin Martirul şi Tertulian in secolul II, Sfantul Vasile cel Mare in secolul IV ş.a.

Rugăciuni pentru binecuvantarea şi sfinţirea apei (agheasmă), a untdelemnului, a fructelor, sfeştanii pentru ploaie ş.a., dintre care unele asemănătoare sau chiar identice cu cele din Molitfelnicul ortodox de azi, găsim scrise chiar in cele mai vechi randuieli bisericeşti care ni s-au transmis, ca in Constituţiile Sfinţilor Apostolice, precum şi in cele mai vechi cărţi de slujbă, ca Evholopfhiul episcopului Serapion de Thumuis din Ejpipt (secolul IV ).

La acestea s-au adăugat, desigur, şi altele mai noi, iar randuiala unora din cele mai vechi s-a dezvoltat treptat, prin adăugarea de rituri sau ceremonii, rugăciuni şi cantări noi, dar samburele sau miezul lor originar a rămas acelaşi ca in vechime.

Atat ierurgiile mai noi, cat şi dezvoltările adăugate de Biserică la randuiala vechilor ierurgii sunt cerute de desfăşurarea şi evoluţia normală a vieţii religioase a credincioşilor, care creează mereu imprejurări, condiţii noi de viaţă şi nevoi noi, care se cer satisfăcute prin noi servicii religioase.

Ierurgiile constituie sectorul cultic in care se manifestă deci in cea mai mare măsură puterea de creaţie liturgică a Bisericii; aşa se explică imbogăţirea Molitfelnicelor unor Biserici Ortodoxe, ca cele slave, cu atatea slujbe şi rugăciuni noi, precum şi deosebirile existente intre diferitele Mohtfelnice in domeniul ierurgiilor.

5. Taine şi ierurgii.

Randuiala de azi a ierurgiilor o aflăm in Molitfelnic, unde găsim şi sfintele taine, Ierurgiile se apropie de sfintele taine atat prin scopul cat şi prin mijloacele şi efectele lor. Atat unele, cat şi celelalte urmăresc şi mijlocesc, in primul rand, binecuvantarea şi sfinţirea noastră; şi unele, şi altele lucrează in chip tainic prin aceeaşi putere nevăzută a Harului dumnezeiesc, pe care ele ii mijlocesc. De aceea, in vechime nu se facea o distincţie atat de riguroasă ca azi intre taine şi ierurgii; multe din ierurgiile principale de azi erau socotite odinioară de Biserică intre taine, ca de exemplu sfinţirea apei (agheasmă), slujba inmormantării, tarnosirea bisericii ş.a. Cu timpul, Biserica a fixat numărul tainelor la cele şapte, pe care le-am enumerat, după numărul darurilor Sfantului Duh.

Ierurgiile se deosebesc de Sfintele Taine din mai multe puncte de vedere.

a) Astfel, lăsand la o parte deosebirile de structură (randuială), mai intai Tainele sunt intemeiate, direct sau indirect, de Mantuitorul insuşi şi se referă exclusiv la persoana şi viaţa noastră, sfinţind momentele şi actele sau imprejurările de căpetenie din cursul ei; pe cand ierurgiile sunt oranduite in cea mai mare parte de Biserică şi au o sferă de inraurire mult mai largă, adică efectele lor se aplică nu numai la viaţa omenească, ci şi la natură şi la făpturile necuvantătoare.

b) Ai doilea, din punct de vedere soteriologic, Sfintele Taine sunt fundamentale pentru mantuirea noastră, unele dintre ele fiind absolut obligatorii şi indispensabile pentru orice creştin (ca de exemplu, botezul şi mirungerea, pocăinţa şi Sfanta Euharistie), pe cand Ierurgiile - chiar acelea care privesc viaţa noastră - nu au acest caracter de absolută necesitate; lipsa lor nu atrage nedobandirea sau pierderea mantuirii, dar prezenţa lor sporeşte şi intăreşte Harul şi sfinţenia primită prin Sfintele Taine.

c) Al treilea, Sfintele Taine lucrează in chip necesar, adică prin ele inseşi: efectele şi eficacitatea lor nu atarnă nici de vrednicia celui ce le administrează, nici de a celui ce te primeşte, pe cand efectul Ierurgiilor depinde şi de credinţa şi de vrednicia primitorului sau de a celor pentru care se săvarşesc sau care beneficiază de ele.

6. Impărţirea ierurgiilor.

După obiectul sau destinaţia lor, ierurgiile se impart in două mari grupe:

a) Unele se referă la persoane, adică cele care privesc viaţa omului (ca, de exemplu, ierurgiile in legătură cu naşterea, cu moartea ş.a.);

b) Altele se aplică la lucruri (natura neinsufleţită şi diferite obiecte), cum sunt, de ex., cele pentm binecuvantarea ogoarelor, pentru ploaie, pentru sfinţirea obiectelor de cult ş.a.

De fapt, in chip indirect, toate ierurgiile mijlocesc binecuvantarea şi harul dumnezeiesc pentru cel credincios, deoarece chiar atunci cand ele se aplică lucrurilor sau naturii neinsufleţite, acestea se curăţesc şi se sfinţesc tot spre folosul omului, care rămane in centrul atenţiei Bisericii şi al planului mantuirii.

După forma, structura externă sau lungimea lor, ierurgiile se pot impărţi in trei categorii: rugăciuni, randuieli şi slujbe.

a) Cele mai scurte ierurgii sunt alcătuite din o simplă rugăciune sau molitfă, ca de exemplu: Rugăciunea la binecuvantarea sălciei (care se citeşte in Duminica Floriilor), Rugăciunea pentru binecuvantarea strugurilor (care se citeşte la 6 august), Rugăciunea la toată neputinţa ş.a. Ele sunt citite de preot imbrăcat numai cu epitrahilul.

b) Ceva mai lungi (dezvoltate) sunt ierurgiile care poartă titlul general de randuieli.

Acestea, pe langă rugăciunea sau rugăciunile principale, care alcătuiesc miezul lor şi care sunt citite de preot, cuprind şi alte elemente: cantări, citiri, ectenii, tropare, rituri sau ceremonii ş.a., executate de diacon sau de cantăreţ.

In această categorie intră, de ex.: Randuială pentru binecuvantarea colivei şi a prinoaselor la diferite praznice, Randuială in ziua intai după naşterea pruncului, Randuiala parastasului ş.a.

c) Cele mai lungi şi cele mai importante Ierurgii sunt cele care poartă titlul de slujbe (posleadovanie, officium). Acestea au, pe langă altele, şi Apostol, şi Evanghelie, iar la săvarşirea lor preotul trebuie să imbrace fie toate veşmintele, fie măcar epitrahilul şi felonul, ca şi la Sfintele Taine.

In randul acestora intră, de ex., Agheasmă (sfinţirea apei) mică şi mare, slujba inmormantării, slujba sfinţirii bisericii ş.a.

După scopul sau efectele lor, ierurgiile sunt de patru feluri. incepand de jos in sus, după gradul de sfinţenie pe care il conferă, ele se pot impărţi in patru categorii sau grupe, şi anume:

a) exorcisme,

b) curăţiri şi dezlegări,

c) binecuvantări,

d) sfinţiri.

a) Exorcismele sunt rugăciuni sau randuieli pentru eliberarea omului, a naturii şi a lucrurilor, de sub inraurirea şi puterea nefastă a diavolului sau a duhurilor rele. Rugăciunile acestea au de obicei forma imperativă, de poruncă, de imprecaţie sau de blestem; prin ele, puterile răului sunt conjurate, in numele Domnului, să plece de la omul sau lucrul exorcizat, să se depărteze de la el şi să nu-i mai facă nici un rău.

Astfel de ierurgii, in afară de exorcismele clasice de la botez, avem, de ex.: Molitfa Sfantului Trifon la grădini, la vii şi la holde, care se citeşte la I februarie - vezi Molitfelnic, Buc.,1937, p. 382, şi Molitfele, adică blestemele Sfantului Vasile cel Mare pentru cei care pătimesc de la diavol şi la toata neputinţa, ce se citesc in biserici la 1 ianuarie (vezi Molitfelnic, ed. cit., p. 434, ş.u.).

b) Curăţirile şi dezlezlegarile sunt rugăciuni şi randuieli prin care anumite persoane sunt dezlegate sau curăţite de prihana păcatelor sufleteşti şi de intinăciunea păcatelor trupeşti fară de voie, adică legate de randuiala firii, sau rugăciuni prin care lucrurile sunt curăţite de atingerea cu ceva spurcat. Deoarece asemenea păcate il situează pe om in starea de necurăţie, materială ori spirituală, Biserica a randuit o seamă de ierurgii care să redea fiilor ei curăţia pierdută şi să ii pună din nou in legătură cu Biserica şi cu Harul dumnezeiesc.

Aşa avem, de exemplu: ierurgiile in legătură cu botezul (Randuiala in ziua dintai la femeia lăuză, Rugăciunea cand leapădă femeia, Molitfa femeii la 40 de zile după naştere), Molitfele de iertare şi de dezlegare de blestem sau de jurămant, Rugăciunile pentru curăţirea fantanii sau a vaselor spurcate, Slujba preotului care se ispiteşte in vis, Rugăciunea la a opta zi după cununie ş.a. Aici pot fi enumerate şi diferitele ierurgii in legătură cu sfarşitul omului, ca slujba inmormantării.

c) Binecuvantările (eulogiile, benedictiones) sunt rugăciuni sau randuieli in care, mai ales prin semnul Sfintei Cruci, se invocă Harul şi ajutorul dumnezeiesc asupra unei persoane sau a unui lucru curat, menit pentru hrana, folosul sau mantuirea omului. Astfel de ierurgii avem, de exemplu, in Molitfelnic: Molitfa ce se citeşte la hainele sau lucrurile ce se impart de pomană după moarte; Rugăciunile pentru binecuvantarea meselor şi a pomenilor; Rugăciunea pentru temelia casei şi cea pentru casă nouă; Rugăciunea la săparea fantanii;  Randuiala binecuvantării ogoarelor la inceperea semănăturii;  Rugăciunile pentru binecuvantarea roadelor, a fructelor sau mancărurilor aduse ca pargă (premiţii) sau prinoase la biserică (ouăle, cărnurile, şi branza la Paşti, strugurii la 6 august, salcia la Florii, coliva) ş.a.

In aceeaşi categorie intră Rugăciunile pentru diferite trebuinţe, de 1a sfarşitul Liturghierului, precum şi Tedeum-urile ( Tedeum-ul la sărbătoriie naţionale, la inceputul unui an şcolar, la Anul Nou, la aniversări şi onomastici etc.) şi polihroniul, adică rugăciunile pentru invocarea sporului şi ajutorului dumnezeiesc asupra unei persoane, sau pentru inaugurarea şi binecuvantarea inceputului unei munci, sau al unui aşezămant oarecare.

Unele din binecuvantări sunt incorporate in randuiala altor slujbe mai mari, ca de ex.: binecuvantarea tămaiei (cădelniţei), a anafurii şi a prinoaselor (colivei), intercalate in cursul Liturghiei, binecuvantarea untdelemnului şi a apei din slujba botezului, binecuvantarea paharului de obşte din randuiala cununiei ş.a.

d) Sfinţirile sau consacrările sunt ierurgiile prin excelenţă (καφιερώσεις, consecrationes), adică cele care, prin efectele şi importanţa lor, se apropie cel mai mult de sfintele taine. Prin ele, anumite persoane sau lucruri nu numai că sunt binecuvantate, ci in plus sunt consacrate, afierosite sau inchinate unor scopuri sau intrebuinţări sfinte (in cultul divin), fiind scoase cu totul din intrebuinţarea profană zilnică sau obişnuită.

Astfel de slujbe sunt in Molitfelnic: diferite sfeştanii sau agheasme (slujbe pentru sfinţirea apei) şi slujbele pentru sfinţirea bisericii şi a obiectelor de cult (sfintele vase şi odăjdii, antimise, cruci şi troiţe, icoane şi prapuri, clopote şi cristelniţe), sfinţirea Sfantului şi Marelui Mir ş.a. Tot aici intră şi diferitele hirotesii, precum şi randuielile in legătură cu viaţa călugărească (tunderea in monahism, facerea rasoforului, imbrăcarea chipului celui mare sau ingeresc etc.).

7. Locul şi timpul săvarşirii ierurgiilor.

Unele ierurgii se săvarşesc in biserică (de exemplu, binecuvantarea prinoaselor, molitfa femeii la 40 de zile după naştere, binecuvantarea şi sfinţirea obiectelor de cult); altele se fac in case (ca de pildă, sfeştaniile, ierurgiile in legătură cu naşterea şi cele in legătură cu inmormantarea),  iar altele in afară din case, in mijlocul naturii, pe camp (ca de exemplu, binecuvantarea ţarinilor, a holdelor şi a fantanilor, sfeştaniile pentru ploaie ş.a.). Cu ierurgiile, sfinţiţii slujitori ies deci afară din sfantul locaş - unde se săvarşesc de regulă Laudele zilnice şi sfintele taine, ducand puterea curăţitoare şi sfinţitoare a Bisericii in mijlocul naturii şi intervenind in viaţa noastră de toate zilele, pentru a o inrauri şi sfinţi.

Cat priveşte timpul săvarşirii, unele ierurgii sunt legate de anumite sărbători sau date fixe din cursul anului bisericesc, ca de ex. binecuvantarea sălciei sau a stalpărilor (care se face la Florii), binecuvantarea ouălor roşii (la Paşti), a strugurilor (la 6 august), Agheasma mare (la Bobotează), sfinţirea Sfantului şi Marelui Mir (in Joia din Săptămana Patimilor), Randuiala Sfantului Trifon (care se oficiază la 1 februarie, ziua Sfantului Trifon, patronul grădinarilor şi al florarilor) ş.a.m.d. Cele mai multe nu sunt insă legate de nici un termen, ci se săvarşesc oricand este de trebuinţă, ca de ex. sfeştaniile prin case (care se fac de obicei miercurea şi vinerea), dezlegările şi rugăciunile pentru diferite trebuinţe ş.a.

8. Săvarşitorul ierurgiilor.

Dintre toate ierurgiile, sunt doar cateva' pe care le poate săvarşi numai arhiereul (episcopul), şi anume: sfinţirea Sfantului şi Marelui Mir, sfinţirea bisericilor şi a antimiselor şi hirotesiile; pe toate celelalte le poate face şi preotul.

Ca săvarşitor al ierurgiilor, preotul trebuie să observe următoarele:

a) Să respecte intru totul randuiala slujbei din Molitfelnic, nelăsand nimic la o parte, dar nici născocind sau adăugand ceva de la sine.

b) Să slujească fară grabă, cu cuviinţă, cu pietate, cu credinţă şi cu convingere, pentru a insufla celor prezenţi respect pentru, cele sfinte şi incredere in puterea şi in ajutorul lui Dumnezeu, care se capătă prin aceste slujbe.

c) Să-i povăţuiască şi să-i indemne pe credincioşi a chema cat mai des mila şi ajutorul lui Dumnezeu in toate cele ce fac, prin rugăciunile preotului (mijloc prin care preotul va contribui la frecventarea ierurgiilor de către credincioşi).

d) Este dator preotul să lămurească, ori de cate ori i se cere sau se iveşte prilejul, rostul şi folosul ierurgiilor in viaţa religioasă a creştinilor şi să talcuiască semnificaţia morală, simbolică şi doctrinară a diferitelor acte, rituri sau ceremonii din randuiala slujbelor, care au nevoie de explicare sau lămurire (ca de exemplu, randuiala inmormantării).

Sursa: Liturgică Specială-București.2005

Autor: D-nul Pr. Prof. Dr. Ene Braniște

( Preluare partială ptr. pasionații de religie.) 

Cu dragoste fraternala,

                                        un Cavaler in Ordinul Florii de Cires-Sakura     21.04.2020

Rugăciune: 

" Te ador, Dumnezeul meu, şi te iubesc din toată inima. Îţi mulţumesc că m-ai creat, că m-ai făcut creştin şi că m-ai ocrotit în această zi.  Iartă-mi păcatele pe care le-am făcut astăzi şi, dacă am făcut vreun bine,  primeşte-l cu bunăvoinţă.  Păzeşte-mă în timpul odihnei şi eliberează-mă de pericole. Harul Tău să fie pururea cu mine şi cu toţi cei dragi ai mei. + Amin. " (RUGĂCIUNE LA SFARSITUL ZILEI.)

Despre Sfințirea Apei ( Agheasma )

Deviza Ordinului: "Onoare, Lupta, Rugăciune, Munca şi Studiu."
Slogan: "Nu exista izbânda, decât cu ajutorul lui Dumnezeu!"

Învățătură ortodoxă despre Sfințirea Apei. 

Cea mai de seamă dintre Ierurgiile privitoare la lucruri şi, totodată, cea mai frecventă in activitatea liturgică a preotului, este agheazma sau sfinţirea apei. Ea se săvarşeşe cel mai des, deoarece apa a fost considerată totdeauna ca una dintre cele patru stihii sau elemente constitutive primordiale ale cosmosului (apa, pămantul, aerul şi focul) şi este, totodată, elementul natural cel mai util şi cel mai folosit in viaţa casnică şi gospodărească a omului.

Cuvantul grecesc agheasmă (popular aia-zmă) insemnează sfinţire: το άγιασμα sau sfinţirea apei. La noi, prin acest termen se inţelege atat apa sfinţită, cat şi slujba sfinţirii. in ambele inţelesuri, agheasma e de două feluri: mare şi mică. Agheasma mare se săvarşeşte o singură dată pe an (la Bobotează), iar cea mică, la mai multe ocazii sau date din cursul anului bisericesc.

Ne vom ocupa mai intai de agheasma mică.

Icoană - Botezul Domnului

1. Agheasma mică se mai numeşte in unele părţi şi sfeştanie sau feştanie, cuvant slavon, care inseamnă luminare sau slujba luminării, pentru că la inceput se inţelegea prin el numai agheasma cea mare, care se săvarşeşte la Bobotează, sărbătoare care precum am văzut se mai numeşte şi ziua luminilor sau a luminării, deoarece in această zi se botezau odinioară catehumenii.

a) Locul săvarşirii. Agheasma mică se săvarşeşte in biserică şi prin case, iar uneori chiar la rauri şi fantani (izvoare), in grădini, ţarine sau in orice loc curat şi cuviincios, la cererea şi trebuinţa credincioşilor.

b) Cand se săvarşeşte. in biserică, Agheasma mică se săvarşeşte de regulă la fiecare zi intai a lunii, mai ales la 1 august (inceputul postului Sfintei Marii), 1 septembrie (inceputul anului bisericesc), precum şi in Vinerea din Săptămana Luminată (Izvorul Tămăduirii).

Originea obiceiului de a face sfinţirea apei ia fiecare inceput de lună nouă trebuie căutată in dorinţa Bisericii de a inlocui, printr-un serviciu religios creştin, obiceiurile păganeşti (practicate şi la iudei) de la serbările lunilor noi (neomeniile), pe care le-au preluat şi creştinii şi impotriva cărora au luptat unii dintre Sfinţii Părinţi şi unele din sinoade. In unele părţi (ca de ex., in Bucovina), sfinţirea mică a apei se face şi in ziua injumătăţirii Praznicului Cincizecimii (adică miercuri in săptămana a patra după Paşti), pentru că atunci ar fi vorbit Domnul cu samarineanca despre apa cea vie, la puţul lui Iacov (vezi In. IV, 5-38), precum şi la unele sărbători mari, la hramul bisericilor şi in Lunea Paştilor.

In biserici, agheasma se face de obicei după Liturghie, fie la sfarşitul Utreniei, fie chiar după Cantarea a 6-a a Canonului Utreniei, ca in Săptămana Luminată (in Lunea Paştilor sau in Vinerea Izvorului Tămăduirii).

In case (sau la rauri şi izvoare), sfinţirea apei se săvarşeşte ori de cate ori cer credincioşii; se obişnuieşte mai ales in zilele de post: miercuri şi vineri dimineaţa, uneori, şi luni, pe nemancate, şi de preferinţă in cursul posturilor de durată (de ex., in prima şi in ultima săptămană din Postul Mare), apoi la datele din cursul anului indicate mai sus (1 august, Vinerea Izvorului Tămăduirii), precum şi in anumite momente şi ocazii din viaţa casnică a omului (ca de exemplu, la mutarea in casă nouă sau la inaugurarea ei, la sfinţirea fantanii şi a izvoarelor, a icoanelor, a cimitirului etc.).

c) Randuiala slujbei pentru tot anul.

Cand sfinţirea apei se face in biserică, se pune o masă in mijlocul bisericii (sub policandru), iar pe ea, Sfanta Evanghelie, Sfanta Cruce, sfeşnice cu lumini aprinse, căldăruşa (vasul) cu apă care va fi sfinţită şi mănunchiul de busuioc pentru stropit (sfitocul).

Cand se face in casă, se pune la icoană o masă acoperită cu o faţă curată, pe ea Sfanta Cruce, vasul (castronul) cu apă şi pămătuful, iar alături o ulcică (farfurioară) cu tămaie (in loc de cădelniţă), pentru cădit. Pe masă se aprind lumanări (şi candela, de este). Preotul, imbrăcat in epitrahil şi felon, dă binecuvantarea, („Binecuvantat este Dumnezeul nostru...”), iar cantăreţul incepe cu: „Slavă Ţie..., impărate ceresc...”, şi celelalte rugăciuni introductive, in timp ce preotul cădeşte, in biserică: intai masa imprejur, apoi uşile şi icoanele impărăteşti, iconostasul, jeţul arhieresc şi pe cei de faţă, iar in case: mai intai icoana, apoi masa imprejur şi pe cei din casă. După „Tatăl nostru” şi „Veniţi să ne inchinăm...”, se citeşte Psalmul 142 („Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea...”. Apoi se cantă „Dumnezeu este Domnul...”, pe glasul 4 (de trei ori) şi două tropare de invocare a Preasfantei Născătoare de Dumnezeu („Către Născătoarea de Dumnezeu acum cu osardie să alergăm noi, păcătoşii...” şi: „Nu vom tăcea, Născătoare de Dumnezeu....”), după care se citeşte Psalmid 50.

După aceasta se cantă o serie lunqă de tropare scurte, majoritatea adresate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi precedate de stihul: „Preasfantă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi !”; ele se termină cu „Sfinte Dumnezeule...” (de trei ori).

Precum se vede, cele mai multe dintre cantările din randuiala acestei slujbe sunt adresate Sfintei Fecioare, deoarece slujba a fost alcătuită de Biserică pentru a inlocui unele vechi rituri şi obiceiuri păgane, legate de sărbătorile lunilor noi şi mai ales de sărbătorile solstiţiului de vară (22 -23 iunie), care aveau loc pe malurile apelor şi in care rolul principal il avea o fecioară, frumos impodobită şi imbrăcată ca o mireasă, care trebuia să ghicească viitorul concetăţenilor ei, cu ajutorul unor lucruri (obiecte) aruncate in apă şi apoi scoase de ea.

De aceea, majoritatea cantărilor din slujba creştină a sfinţirii apei invocă şi laudă pe Sfanta Fecioară, Mireasa cea curată a Duhului Sfant, in a cărei putere mijlocitoare şi-au pus nădejdea, rugand-o să-i curăţească de urmările păcatelor şi să-i apere de boli, de nevoi şi de suferinţe. Se citeşte Apostolul (de la Evrei II, 11-18), in timpul căruia pretul cădeşte, şi apoi Evanghelia {de la loan V, 14). Urmează ectenia mare, cu cereri speciale pentru sfinţirea apei, după care preotul citeşte rugăciunea principală pentru sfinţirea apei („Stăpane, Doamne Dumnezeul nostru, Cel mare in sfat şi minunat intru lucruri...”). Cand rosteşte epicleză, adică partea de rugăciune pentru invocarea Sfantului Duh („Insuţi, iubitorule de oameni Impărate, Cela ce ne-ai dat nouă să purtăm veşmant luminat ca zăpada, din apă şi din Duh, şi acum trimite darul Preasfantului μ de viaţă făcătorului Tău Duh, Care sfinţeşte toate, si sfinţeşte apa aceasta...”), pe care o repetă de trei ori, afundă de fiecare dată mana dreaptă in apă, făcand semnul Sfintei Cruci, imitandu-1 astfel şi inchipuindu-1 pe Ingerul Domnului, care tulbura apa la vreme (In. V, 4 ); iar cantăreţul răspunde de flecare dată: „Amin”.

După ecfonisul rugăciunii de sfinţire, preotul rosteşte: „Pace tuturor !” şi „Capetele voastre...”, iar in timp ce cantăreţul răspunde rar „Ţie, Doamne !”, preotul citeşte in taină rugăciunea: „Pleacă, Doamne, urechea Ta...”, sfarşind-o cu ecfonisul: „Că Tu eşti sfinţirea sufletelor şi a trupurilor noastre...” etc.

După aceasta, preotul ia cu amandouă mainile Sfanta Cruce şi sfitocul şi, cantand: „Mantuieşte, Doamne, poporul Tău...”, de trei ori ( el o dată,  şi cantăreţii de două ori), le afundă de fiecare dată cruciş in apa sfinţită. Apoi inmoaie sfitocul şi, cantand troparul: „Darurilor tale fa-ne vrednici, Născătoare de Dumnezeu Fecioară...”, stropeşte intai spre răsărit (in casă spre icoană), apoi spre apus, spre nord şi sud (la binecuvantarea casei de locuit se stropesc toate camerele).

Apoi preotul se inchina, sărută Sfanta Cruce (in biserică intai icoana de la iconostas) şi se botează pe el insuşi (dacă e in biserică rămane langă iconostas), iar după el vin, pe rand, toţi cei de faţă, se inchină şi sărută icoana de la iconostas (in biserică) şi Sfanta Cruce, iar preotul ii stropeşte pe frunte cu sfitocul muiat in apa sfinţită, in timp ce cantăreţii cantă cele trei stihiri de laudă, dintre care prima pentm sfinţii fară de arginţi („Izvorul tămăduirilor avand, sfinţilor fară de arginţi.,.”), iar celelalte pentru Sfanta Fecioară („Caută spre rugăciunile robilor tăi...” şi: „Stăpană, primeşte rugăciunile robilor tăi...”).

Acum se intercalează slujbele sau molitfele speciale, pentru cazurile cand sfinţirea apei se face cu un scop anumit: binecuvantarea casei, a unui monument, a fantanii noi etc.

Sfarşindu-se stropirea, se zice o ectenie intreită (asemănătoare cu cea de la Litie), după care preotul zice: „Pace tuturor „Capetele noastre...” şi rugăciunea: „Stăpane, mult Milostive...”. Apoi face otpustul, stand in biserică cu faţa spre popor, iar in case cu faţa spre răsărit.

In practică, atat in case, cat şi in biserică, stropirea credincioşilor cu agheasmă se face la sfarsitul slujbei (după otpust), iar nu inainte de ectenia intreită, cum e prevăzut in randuiala din M.olitfelnic. Cea mai veche menţiune despre practica creştină a sfinţirii apei la zi-ntai a fiecărei luni, o aflăm la inceputul secolului al IX-lea, in Răspunsurile canonice atribuite patriarhului Nichifor Mărturisitorul al Constantinopolului, iar intocmirea randuielii de’azi a agheasmei este atribuită de unii lui Fotie, patriarhul Constantinopolului, care, a folosit, probabil, rugăciuni mai vechi, ca cele care se găsesc, incă din secolele IV-V, in randuielile din Constituţiile apostolice (cart. VIII, cap. 29).

In Vinerea Izvorului Tămăduirii şi in orice zi din Săptămana Luminată, sfeştania se face după o randuială deosebită, in care psalmii şi cantările din randuiala obişnuită, ale acestei slujbe, sunt inlocuiţi cu cantări ale invierii.

După binecuvantarea dată de preot („Binecuvantat este Dumnezeul nostru...”), se cantă de trei ori „Hristos a inviat...”, cantand intai preotul; se zic apoi stihurile Paştilor. („Să invieze Dumnezeu..., şi celelalte), cădind preotul in jurul mesei pe care e pusă Sfanta Evanghelie, Sfanta Cruce, vasul cu apa pentru sfinţit, şi sfeşnice mici cu lumini aprinse. Apoi din nou cantă preotul: „Hristos a inviat...”, răspunzand cantăreţii: „...şi celor din mormanturi viaţă dăruindu-le”, de trei ori la rand. Preotul (ori diaconul) rosteşte apoi ectenia marc, cu cererile speciale pentru sfinţirea apei, din slujba Agheasmei mici de peste tot anul. După aceasta se cantă Canonul Paştilor („Ziua invierii, popoare, să ne luminăm...”), punandu-se stihirile pe, (la caz de mare grabă se cantă numai irmoasele); după Cantarea a treia, ectenia mică şi apoi: „Venit-au mai inainte de dimineaţă...” (iar de se intamplă sărbătoarea Sfantului Gheorghe, zicem intai condacul lui,); după Cantarea a şasea, iarăşi ectenia mică, apoi condacul Paştilor („Deşi Te-ai pogorat in mormant..”) şi icosul („Pe Soarele Cel mai inainte de soare...”). Se citeşte apoi Apostolul şi Evanghelia, din slujba Agheasmei mici, după care se cantă „invierea lui Hristos văzand...” (de trei ori) şi stihira: „inviind Iisus din mormant...” (de trei ori). Urmează restul Canonului (Cantările VII-IX), cantandu-se, la sfarşitul fiecărei cantări, „Hristos a inviat...”, de trei ori. După Cantarea a noua, din nou ectenia mică şi Luminanda Praznicului („Cu trupul adormind...), de trei ori.

Preotul citeşte apoi rugăciunea- de sfinţire a apei, după care afundă Sfanta Crace şi sfitocul in apa sfinţită, stropind şi cantand „Hristos a inviat...” (preotul prima dată, şi cantăreţii a doua şi a treia oară). Apoi, in timp ce preotul ai botează pe cei de faţă, cantăreţii cantă stihirile Paştilor („Paştile cele sfinţite astăzi nouă s-au arătat...) cu stihurile lor şi slava Laudelor („Ziua invierii şi să ne luminăm cu prăznuirea...”) şi se termină cantandu-se: „Hristos a inviat...” pană se botează toţi credincioşii.

In ziua de Izvorul Tămăduirii la mănăstiri se obişnuieşte a se face această slujba intre Utrenie şi Liturghie, afară din biserică (in curtea mănăstirii), iar la unele biserici de enorie ea se face după Liturghie, in curtea bisericii, ori la anumite izvoare sau fantani, in acest din urmă caz, slujitorii şi credincioşii merg la locul respectiv in procesiune, cantandu-se pe drum Canonul invierii (ori irmoasele Cantărilor); tot aşa şi 1a intoarcere, dacă se revine la biserică in procesiune.

e) Efectele şi folosul Agheasmei mici.

Apa binecuvantată sau sfinţită a jucat un rol de prim rang in viata religioasă a tuturor popoarelor lumii; ea a fost intrebuinţată ca mijloc principal de spălare şi curăţire a oamenilor şi a lucrurilor, fiind considerată ca simbolul cel mai expresiv al purităţii şi curăţirii spirituale.

In creştinism, apa sfinţită şi-a păstrat rolul de simbol şi vehicul sau purtător preferat al puterii curăţitoare şi sfinţitoare a Sfantului Duh. Efectele ei de căpetenie, adică alungarea demonilor şi a bolilor, insănătoşirea trupului şi indepărtarea tuturor curselor celui rău, erau enumerate incă in cele mai vechi formulare de rugăciuni pentru sfinţirea apei, care au circulat in Biserica primelor 4-5 veacuri. Mai pe larg, ele sunt enumerate insă in insemnarea introductivă de la inceputul slujbei Agheasmei mici, in Molitfelnic şi Agheasmatar. „Sfinţirea apei acesteia, pe care Duhul Sfant prin rugăciunile preoţilor o sfinţeşte, multe feluri de lucrări are, precum insăşi ectenia sfinţirii şi rugăciunea mărturisesc. Că prin stropirea ei, duhurile cele viclene din tot locul se gonesc şi se iartă şi păcatele cele mici de preste toate zilele, adică nălucirile diavoleşti, gandurile cele rele; iar mintea se curăţeşte de toate lucrurile cele spurcate şi indreptată spre rugăciune se face; aduce dar, pază, inmulţire a caştigului şi indestulare; bolile goneşte şi dă sănătate sufletească şi trupească. Şi mai in scurt să zicem: toţi cei ce o primesc cu credinţă iau sfinţenie şi binecuvantare...”. 

Aşa se explică frecvenţa acestei ierurgii in viaţa religioasă a crestinităţii ortodoxe şi de aceea apa sfinţită se intrebuinţează la aşa de multe servicii liturgice ( la mai toate sfinţirile sau consacrările: de biserici, cimitire, case, fantani, obiecte de cult ) şi in aşa de numeroase ocazii sau imprejurări din viaţa omenească ( la maslu, in unele părţi, ca in Transilvania, după inmormantare, pentru stropirea casei mortului, pentru binecuvantarea ogoarelor şi a semănăturilor, pentru insănătoşirea animalelor bolnave etc.).

d) Efectele agheasmei mari şi intrebuinţarea ei.

Prin atingerea Sa de apa Iordanului, in care S-a botezat, Mantuitorul a sfinţit-o nu numai pe ea, ci insăşi firea apelor in general, a apelor de pretutindeni, făcand din ele un factor de purificare şi de sfinţire, prin energia divină introdusă in apa Iordanului, precum cantăm in troparul din randuiala slujbei: „Astăzi firea apelor se sfinţeşte...”. De aceea, apa sfinţită la Bobotează posedă, intr-o măsură mult mai mare, darurile şi puterea tămăduitoare şi sfinţitoare, despre care am vorbit la Agheasmă mică.

Efectele Agheasmei Mari le arată insăşi randuiala slujbei, indeosebi textul ecteniei şi.al rugăciunii de sfinţire (după epicleză), unde preotul se roagă: „ Şi-i dă ei harul izbăvirii şi binecuvantarea Iordanului. Fă-o pe dansa izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, indepărtare a puterilor celor potrivnice, plină de putere ingerească. Ca toţi cei ce se vor stropi şi vor gusta dintr-insa să o aibă spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfinţirea caselor şi spre tot folosul de trebuinţă...”.

De aceea, Agheasma Mare se păstrează nestricată vreme indelungată, rămanand tot aşa de proaspătă, de curată şi de bună la gust, ca şi atunci cand a fost scoasă din izvor, fapt pe care il remarcă, din vechime, Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti. O parte din ea se păstrează in biserică, in vas anume (vasul de agheasmă, numit şi agheasmatar), şi e folosită de preot la o mulţime de slujbe (Ierurgii). Cu dansa preoţii stropesc casele credincioşilor şi pe cei ai casei, in ajunul Bobotezei (ori in insăşi ziua Bobotezei, după Liturghie, dacă „mersul cu Botezul” nu s-a putut termina pană atunci); cu Agheasma Mare se stropesc toate persoanele şi lucrurile care trebuie să fie exorcizate, curăţite şi binecuvantate sau sfinţite, ca de pildă, randuiala la curăţirea fantanii spurcate, la vasul cel spurcat, la binecuvantarea şi sfinţirea prapurilor, la sfinţirea Crucii şi a troiţelor, a clopotului, a vaselor şi a veşmintelor bisericeşti ş.a. In unele părţi (ca de exemplu prin Bucovina şi Transilvania) este obiceiul de a stropi cu agheasmă şi trupurile celor răposaţi, pentru ca astfel sufletele lor să se infăţişeze sfinţite la infricoşătoarea judecată. Agheasma Mare e folosită de asemenea, de către arhiereu, la sfinţirea bisericii, a antimiselor, a Sfantului şi Marelui Mir ş.a.

In casele credincioşilor, agheasma se păstrează la loc de cinste, in vase (sticle) curate, in care se pune de obicei un fir de busuioc. Credincioşii gustă dintr-insa pe nemancatc, in zilele de post şi ajunare sau la sărbători mari fie inainte, fie după biserică. Se obişnuieşte (mai ales in Moldova) să se guste dintr-insa timp de opt zile in şir, mai ales de la ajunul Bobotezei pană la odovania praznicului, adică pană la 13 ianuarie inclusiv. indeosebi cei opriţi de la impărtăşire se pot mangaia luand agheasmă şi apoi anafură (cand ne impărtăşim, agheasma se ia după impărtăşanie, iar cand luăm numai anafura, agheasma se ia inainte de anafură). Uneori se stropesc cu agheasmă casele şi lucrurile dintr-insele, curţile, viile şi aniimite obiecte din uzul pietăţii particulare (cruciuliţe, iconiţe ş.a.). in caz de boală, bolnavii gustă agheasmă sau se stropesc cu ea părţile bolnave ale trupului, spre a ajuta la tămăduire. Dacă prisoseşte sau s-a invechit, aghiazma nu trebuie aruncată oriunde, ci să o vărsăm in loc neumblat şi curat, pentru a nu fi pangărită.

Atat Agheasma mică, precum şi cea mare, e impreunată cu obiceiul „mersului cu zi-ntai” sau „cu botezul peste tot in ajunul Bobotezei, iar in unele părţi incă de două sau trei ori pe an (la inălţarea Sfintei Cruci, in Vinerea Izvorului Tămăduirii şi pe alocuri, la 1 august), preoţii vizitează parohia intreagă ori anumite sectoare ale ei, stropind casele şi pe credincioşi cu agheasmă şi cantand troparul: „ In Iordan botezandu-Te Tu, Doamne...” (la Bobotează) sau „Mantuieşte, Doamne, poporul Tău...” (in celelalte ocazii).

Odinioară, preoţii, conformandu-se invăţăturii de la inceputul slujbei Agheasmei mici din Molitfelnic, făceau (mai ales la oraşe) stropirea caselor cu apă sfinţită la fiecare inceput de lună. Dar in şedinţa Sfantului Sinod din 17 iunie 1952, s-a hotărat ca mersul cu zi-ntai (practicat mai ales in Capitală) să se desfiinţeze, iar preoţii să viziteze casele credincioşilor, stropindu-le cu apă sfinţită, numai de patru ori pe an, ţinandu-se seama şi de obiceiul locuiui, şi anume: a) la Bobotează; b) in prima săptămană din Postul Mare; c) in Vinerea Izvorului Tămăduirii; d) la 1 august (inceputul postului Adormirii Maicii Domnului sau in prima

săptămană din acest post). In Ardeal, Nu se face vizitarea caselor cu Sfanta Cruce şi stropirea lor cu agheasma (mare) decat in ajunul Bobotezei (5 ianuarie).

In afară de Agheasmă propriu-zisă (mică şi mare), se face sfinţirea apei şi in alte ocazii şi slujbe, după randuieli deosebite (de obicei mai reduse sau mai simple), sau in cadrul altor Ierurgii, ca de exemplu, in randuiala care se face la femeia lăuză in ziua intai după naştere, in slujba botezului, la sfinţirea bisericii ş.a. Apa sfinţită in aceste imprejurări Nu poartă insă denumirea de agheasmă; de exemplu, apa sfinţită in prima zi după naşterea pruncului se numeşte in popor, pur şi simplu, apă (in Banat = molitvă). De asemenea, Biserica binecuvantează apa de băut, prin rugăciuni deosebite, pe care le găsim in Molitfelnic, atat la inceputul săpării fantanii celei noi, cat şi la terminarea sau darea ei in folosinţă.

Sursa: Liturgică Specială-București.2005

Autor: D-nul Pr. Prof. Dr. Ene Braniște

( Preluare partială ptr. pasionații de religie.) 

Cu dragoste fraternala,

                                        un Cavaler in Ordinul Florii de Cires-Sakura       15.04.2020

Rugăciune: 

" Te ador, Dumnezeul meu, şi te iubesc din toată inima. Îţi mulţumesc că m-ai creat, că m-ai făcut creştin şi că m-ai ocrotit în această zi.  Iartă-mi păcatele pe care le-am făcut astăzi şi, dacă am făcut vreun bine,  primeşte-l cu bunăvoinţă.  Păzeşte-mă în timpul odihnei şi eliberează-mă de pericole. Harul Tău să fie pururea cu mine şi cu toţi cei dragi ai mei. + Amin. " (RUGĂCIUNE LA SFARSITUL ZILEI.)