Importanța și necesitatea ierurgiilor

Deviza Ordinului: "Onoare, Lupta, Rugăciune, Munca şi Studiu."
Slogan: "Nu exista izbânda, decât cu ajutorul lui Dumnezeu!"

Învațătură ortodoxă despre folosul ierurgiilor

In afară de randuiala sfintelor taine, Molitfelnicul ortodox cuprinde şi alte randuieli, slujbe şi rugăciuni, pe care le numim, cu un termen general, ierurgii sau la romano-catolici - sacramentalii.

1. Ce sunt ierurgiile.

Curățirea celor 10 leproși

Sunt slujbe, randuieli şi rugăciuni pentru binecuvantarea şi sfinţirea omului in diferite momente şi imprejurări din viaţa sa, ca şi pentru binecuvantarea şi sfinţirea naturii inconjurătoare şi a diferitelor lucruri sau obiecte de folos omului.

Ele stau de obicei in legătură cu sfintele taine şi cu Sfanta Liturghie, fiind săvarşite ori inaintea acestora, ca o pregătire a lor (cum sunt ierurgiile dinaintea botezului, in legătură cu naşterea omului), ori in timpul lor (de ex., sfinţirea Mirului la Liturghie, sfinţirea apei la botez), ori după ele, ca o incoronare sau desăvarşire a lor (ca de exemplu dezlegarea cununiilor in a opta zi după cununie, parastasul după Liturghie ş.a.).

2. Care este scopul sau rostul ierurgiilor.

Este să-l purifice pe omul credincios şi firea incojurătoare, in care trăieşte el, adică vietăţile şi lucrurile de care omul credincios are nevoie pentru trai sau pentm viaţa sa materială şi spirituală. Şi de ce este nevoie de această purificare ?

După invăţătura Bisericii noastre, păcatul primilor oameni a introdus dezordinea, suferinţa, durerea şi nefericirea nu numai in viaţa omenească, ci a stricat şi frumuseţea şi armonia dintru inceput a firii inconjurătoare dinainte de păcatul primilor oameni, cand toate cate făcuse Dumnezeu „erau foarte bune” (Fac. I, 31).

Blestemul Ziditorului, de după căderea lui Adam, s-a răsfrant nu numai asupra tuturor oamenilor, care se trag din prima pereche, moştenind păcatul originar, ci şi asupra tuturor lucrurilor din natură, in mijlocul căreia omul işi trăieşte viaţa: „...Blestemat să fie pămantul intru lucrurile tale; intru necazuri vei manca dintr-insul in toate zilele vieţii taie. Spini şi pălămidă va răsări ţie şi vei manca iarba pămantului, intru sudoarea feţei tale vei manca painea ta, pană cand te vei intoarce in pămant, din care eşti luat; că pămant eşti şi in pămant te vei intoarce” (Fac. III, 17-19).

Intre om şi natură a existat de la inceput o solidaritate nu numai de structură, făptura fizică a omului fiind alcătuită din aceleaşi elemente primordiale ca şi natura, ci şi o comunitate de destin, in ordinea religioasă. După invăţătura Bisericii, păcatul omului a facul: intreaga natură să sufere impreună cu el: „Printr-un om a intrat păcatul in lume, iar prin păcat, moartea.” (Rom. V, 12).

Urmările dezastruoase ale păcatului originar asupra firii zidite au făcut-o să aştepte şi să dorească şi ea izbăvirea din stricăciune, ca şi omul, precum spune Sfantul Apostol Pavel: „Căci făptura s-a supus deşertăciunii, nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o, in nădejdea că şi făptura insăşi se va slobozi din robia stricăciunii, spre slobozenia măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că toată făptura impreună suspină şi impreună are durere pană acum...” (Rom. VIII, 20-22).

Soarta naturii a fost astfel strans legată de aceea a omului; coruptă din pricina omului, ea işi aştepta vindecarea sau restabilirea tot prin el. Căzută sub influenţa celui rau din pricina păcatului omenesc (comp. Efes II, 2), natura a redobandit o data cu omul posibilitatea de a fi restabilita intru curăţia, frumuseţea şi armonia iniţială.

Prin intruparea Mantuitorului. imbrăcand cu adevărat firea omenească, Isus Hristos a impletit toată viaţa Sa pămantească, cu aceea a oamenilor şi a naturii. El a mers pe pămant, a străbătut ogoarele şi lanurile de grau, a iubit florile campului şi păsările cerului, pe care le-a dat pildă omului pentru frumuseţea şi strălucirea lor (Mt. V, 26-29), a mancat din roadele pămantului, a fost botezat in apa Iordanului, trupul Său a fost uns cu mir şi aromate, inainte de inmormantare ş.a.m.d.  Intr-un cuvant, nimic din opera creaţiei n-a rămas străin omenităţii Sale şi nimic n-a rămas in afara harului Sfantului Duh, care plutea pe deasupra apelor, la facerea lumii (Fac. I, 2).

Astfel, sfinţind El insuşi firea omenească pe care a purtat-o, Mantuitorul a lăsat Sfinţilor Săi Apostoli şi puterea de a resfinţi natura, de a o sustrage inrauririi şi puterii celui rău (comp. Mt. X, 8; Mc. XVI, 17-18 ş.a.), de a o readuce sub sfera de influenţă a Harului Divin şi la destinaţia ei originară, aceea de a sluji spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul omului.

De aceea, Biserica binecuvantează nu numai toate lucrurile pe care slujitorii ei le intrebuinţează in serviciul religios (apa, painea, vinul, tămaia, untdelemnul, vasele şi veşmintele liturgice etc.), ci şi toate elementele naturii cu care omul vine in atingere sau pe care el urmează să le folosească: florile şi iarba campului, ţarinile, livezile şi lanurile din care omul işi scoate hrana (1 februarie, sfeştaniile), roadele pămantului şi fructele pomilor (la San petru, Sfantul Ilie şi 6 august), ramurile sau stalpările arborilor (la Florii şi Rusalii), mancărurile şi cărnurile (la Paşti), apele (la Bobotează), casele şi lucrurile din ele şi, in sfarşit, tot ce este de trebuinţă sau de folos omului.

Ea binecuvantează, de asemenea, munca omului şi indeletnicirile cu care el işi susţine viaţa sau cu care supune şi infrumuseţează natura, inceputul şi sfarşitul oricărei lucrări sau acţiuni, momentele, intamplările şi imprejurările cele mai de seamă din viaţa noastră, atat cele de bucurie, cat şi cele de intristare (Rugăciunea pentm cei ce călătoresc şi cele pentru tot felul de trebuinţe, ierurgiile in legătură cu naşterea şi cu moartea, Tedeumurile şi polihroniul la diferite imprejurări, randuielile intrării in călugărie ş.a.).

3. Care sunt deci efectele ierurgiilor.

Prin ele, puterea şi acţiunea curăţitoare şi simţitoare a Bisericii se revarsă nu numai asupra fiinţei omului, ci şi asupra intregii lumi creaturale, scoţand-o de sub puterea blestemului şi sfinţind-o. Cu alte cuvinte, prin Biserică, sau mai bine zis prin puterea sfinţitoare dată slujitorilor săi, se impărtăşeşte şi firii neinsufleţite, precum şi fiinţelor neraţionale, harul Sfantului Duh, in măsura in care le este de trebuinţă.

In felul acesta, după cuvantul Sfantului Apostol Pavel, „toată făptura lui Dumnezeu e bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire, căci se sfinţeşte prin cuvantul lui Dumnezeu şi prin rugăciune” (I Tim.. IV, 4-5).

Natura neinsufleţită, care, in. urma blestemului ajunsese in dezarmonie cu omul, redevine astfel in mediu prielnic pentru traiul omului, un auxiliar pentru existenţa şi mantuirea lui; prin om, ea devine totodată asociată sau părtaşă cu el la cultul divin, adică la preamărirea Ziditorului de către om, prin Biserică.

Omul, care este coroana creaţiei şi sinteza sau rezumatul ei (microcosmos), reimpăcat cu Dumnezeu, trage deci cu sine toată creatura din nou spre Creatorul ei, apropiind-o de El, ca totul să fie mediu şi instrument al mijlocirii Harului dumnezeiesc.

Ierurgiile operează deci o „deprofanare” in chiar fiinţa acestei lumi. Prin sfinţirea elementelor naturii, universul se transformă intr-o „liturghie cosmică”, intr-un templu al prezenţei şi acţiunii lui Dumnezeu. Totul e pus in legătură cu Dumnezeu, se referă la El, creştinul fiind astfel conştient că el trăieşte, se mişcă şi activează nu intr-o lume ostilă, ci intr-o lume a lui Dumnezeu, pătrunsă de puterea şi iubirea Lui.

Ierurgiile constituie astfel mijlocul prin care Biserica ţinteşte să realizeze desăvarşirea creaţiei; ele pregătesc şi anticipează sau prevestesc făptura cea nouă care va să fie, adică acel „cer nou şi pămant nou”, pe care le-a văzut Sfantul Ioan Evanghelistul in viziunea sa din Apocalipsă (XXI, 1) şi pe care le aşteptăm, potrivit făgăduinţei, după sfarşitul veacului acestuia (II Ptr. III, 1 3 ).

Iată de ce, pe drept cuvant, s-a vorbit despre sensul sau caracterul (pan)cosmic al rugăciunii ortodoxe: prin ierurgii, sfera de influenţă a rugăciunilor cultului ortodox se extinde dincolo de persoana omului şi tinde să imbrăţişeze intreaga lume creaturală.

4 . Originea şi vechimea ierurgiilor.

Se obiectează uneori că ierurgiile n-ar fi fost practicate in Biserica veche, ci ar fi creaţii sau născociri mai noi ale Bisericii, sub presiunea mentalităţii magice a poporului simplu. Celor ce pretind astfel le răspundem că ierurgiile sunt tot atat de vechi ca şi Biserica creştină. Ba, pe unele din ele le moştenim incă din Legea Veche, ca de exemplu slujba pentru curăţirea femeii la 40 de zile după naştere (vezi Lev. XII; comp. Le. II, 22-24); pe altele le-a săvarşit Mantuitorul insuşi (tămăduirea bolnavilor, izgonirea duhurilor necurate, binecuvantarea painii şi a vinului, a peştilor etc.).

In sfarşit, despre cele mai multe dintre ele ne vorbesc Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti din primele veacuri creştine, ca: Sfantul Justin Martirul şi Tertulian in secolul II, Sfantul Vasile cel Mare in secolul IV ş.a.

Rugăciuni pentru binecuvantarea şi sfinţirea apei (agheasmă), a untdelemnului, a fructelor, sfeştanii pentru ploaie ş.a., dintre care unele asemănătoare sau chiar identice cu cele din Molitfelnicul ortodox de azi, găsim scrise chiar in cele mai vechi randuieli bisericeşti care ni s-au transmis, ca in Constituţiile Sfinţilor Apostolice, precum şi in cele mai vechi cărţi de slujbă, ca Evholopfhiul episcopului Serapion de Thumuis din Ejpipt (secolul IV ).

La acestea s-au adăugat, desigur, şi altele mai noi, iar randuiala unora din cele mai vechi s-a dezvoltat treptat, prin adăugarea de rituri sau ceremonii, rugăciuni şi cantări noi, dar samburele sau miezul lor originar a rămas acelaşi ca in vechime.

Atat ierurgiile mai noi, cat şi dezvoltările adăugate de Biserică la randuiala vechilor ierurgii sunt cerute de desfăşurarea şi evoluţia normală a vieţii religioase a credincioşilor, care creează mereu imprejurări, condiţii noi de viaţă şi nevoi noi, care se cer satisfăcute prin noi servicii religioase.

Ierurgiile constituie sectorul cultic in care se manifestă deci in cea mai mare măsură puterea de creaţie liturgică a Bisericii; aşa se explică imbogăţirea Molitfelnicelor unor Biserici Ortodoxe, ca cele slave, cu atatea slujbe şi rugăciuni noi, precum şi deosebirile existente intre diferitele Mohtfelnice in domeniul ierurgiilor.

5. Taine şi ierurgii.

Randuiala de azi a ierurgiilor o aflăm in Molitfelnic, unde găsim şi sfintele taine, Ierurgiile se apropie de sfintele taine atat prin scopul cat şi prin mijloacele şi efectele lor. Atat unele, cat şi celelalte urmăresc şi mijlocesc, in primul rand, binecuvantarea şi sfinţirea noastră; şi unele, şi altele lucrează in chip tainic prin aceeaşi putere nevăzută a Harului dumnezeiesc, pe care ele ii mijlocesc. De aceea, in vechime nu se facea o distincţie atat de riguroasă ca azi intre taine şi ierurgii; multe din ierurgiile principale de azi erau socotite odinioară de Biserică intre taine, ca de exemplu sfinţirea apei (agheasmă), slujba inmormantării, tarnosirea bisericii ş.a. Cu timpul, Biserica a fixat numărul tainelor la cele şapte, pe care le-am enumerat, după numărul darurilor Sfantului Duh.

Ierurgiile se deosebesc de Sfintele Taine din mai multe puncte de vedere.

a) Astfel, lăsand la o parte deosebirile de structură (randuială), mai intai Tainele sunt intemeiate, direct sau indirect, de Mantuitorul insuşi şi se referă exclusiv la persoana şi viaţa noastră, sfinţind momentele şi actele sau imprejurările de căpetenie din cursul ei; pe cand ierurgiile sunt oranduite in cea mai mare parte de Biserică şi au o sferă de inraurire mult mai largă, adică efectele lor se aplică nu numai la viaţa omenească, ci şi la natură şi la făpturile necuvantătoare.

b) Ai doilea, din punct de vedere soteriologic, Sfintele Taine sunt fundamentale pentru mantuirea noastră, unele dintre ele fiind absolut obligatorii şi indispensabile pentru orice creştin (ca de exemplu, botezul şi mirungerea, pocăinţa şi Sfanta Euharistie), pe cand Ierurgiile - chiar acelea care privesc viaţa noastră - nu au acest caracter de absolută necesitate; lipsa lor nu atrage nedobandirea sau pierderea mantuirii, dar prezenţa lor sporeşte şi intăreşte Harul şi sfinţenia primită prin Sfintele Taine.

c) Al treilea, Sfintele Taine lucrează in chip necesar, adică prin ele inseşi: efectele şi eficacitatea lor nu atarnă nici de vrednicia celui ce le administrează, nici de a celui ce te primeşte, pe cand efectul Ierurgiilor depinde şi de credinţa şi de vrednicia primitorului sau de a celor pentru care se săvarşesc sau care beneficiază de ele.

6. Impărţirea ierurgiilor.

După obiectul sau destinaţia lor, ierurgiile se impart in două mari grupe:

a) Unele se referă la persoane, adică cele care privesc viaţa omului (ca, de exemplu, ierurgiile in legătură cu naşterea, cu moartea ş.a.);

b) Altele se aplică la lucruri (natura neinsufleţită şi diferite obiecte), cum sunt, de ex., cele pentm binecuvantarea ogoarelor, pentru ploaie, pentru sfinţirea obiectelor de cult ş.a.

De fapt, in chip indirect, toate ierurgiile mijlocesc binecuvantarea şi harul dumnezeiesc pentru cel credincios, deoarece chiar atunci cand ele se aplică lucrurilor sau naturii neinsufleţite, acestea se curăţesc şi se sfinţesc tot spre folosul omului, care rămane in centrul atenţiei Bisericii şi al planului mantuirii.

După forma, structura externă sau lungimea lor, ierurgiile se pot impărţi in trei categorii: rugăciuni, randuieli şi slujbe.

a) Cele mai scurte ierurgii sunt alcătuite din o simplă rugăciune sau molitfă, ca de exemplu: Rugăciunea la binecuvantarea sălciei (care se citeşte in Duminica Floriilor), Rugăciunea pentru binecuvantarea strugurilor (care se citeşte la 6 august), Rugăciunea la toată neputinţa ş.a. Ele sunt citite de preot imbrăcat numai cu epitrahilul.

b) Ceva mai lungi (dezvoltate) sunt ierurgiile care poartă titlul general de randuieli.

Acestea, pe langă rugăciunea sau rugăciunile principale, care alcătuiesc miezul lor şi care sunt citite de preot, cuprind şi alte elemente: cantări, citiri, ectenii, tropare, rituri sau ceremonii ş.a., executate de diacon sau de cantăreţ.

In această categorie intră, de ex.: Randuială pentru binecuvantarea colivei şi a prinoaselor la diferite praznice, Randuială in ziua intai după naşterea pruncului, Randuiala parastasului ş.a.

c) Cele mai lungi şi cele mai importante Ierurgii sunt cele care poartă titlul de slujbe (posleadovanie, officium). Acestea au, pe langă altele, şi Apostol, şi Evanghelie, iar la săvarşirea lor preotul trebuie să imbrace fie toate veşmintele, fie măcar epitrahilul şi felonul, ca şi la Sfintele Taine.

In randul acestora intră, de ex., Agheasmă (sfinţirea apei) mică şi mare, slujba inmormantării, slujba sfinţirii bisericii ş.a.

După scopul sau efectele lor, ierurgiile sunt de patru feluri. incepand de jos in sus, după gradul de sfinţenie pe care il conferă, ele se pot impărţi in patru categorii sau grupe, şi anume:

a) exorcisme,

b) curăţiri şi dezlegări,

c) binecuvantări,

d) sfinţiri.

a) Exorcismele sunt rugăciuni sau randuieli pentru eliberarea omului, a naturii şi a lucrurilor, de sub inraurirea şi puterea nefastă a diavolului sau a duhurilor rele. Rugăciunile acestea au de obicei forma imperativă, de poruncă, de imprecaţie sau de blestem; prin ele, puterile răului sunt conjurate, in numele Domnului, să plece de la omul sau lucrul exorcizat, să se depărteze de la el şi să nu-i mai facă nici un rău.

Astfel de ierurgii, in afară de exorcismele clasice de la botez, avem, de ex.: Molitfa Sfantului Trifon la grădini, la vii şi la holde, care se citeşte la I februarie - vezi Molitfelnic, Buc.,1937, p. 382, şi Molitfele, adică blestemele Sfantului Vasile cel Mare pentru cei care pătimesc de la diavol şi la toata neputinţa, ce se citesc in biserici la 1 ianuarie (vezi Molitfelnic, ed. cit., p. 434, ş.u.).

b) Curăţirile şi dezlezlegarile sunt rugăciuni şi randuieli prin care anumite persoane sunt dezlegate sau curăţite de prihana păcatelor sufleteşti şi de intinăciunea păcatelor trupeşti fară de voie, adică legate de randuiala firii, sau rugăciuni prin care lucrurile sunt curăţite de atingerea cu ceva spurcat. Deoarece asemenea păcate il situează pe om in starea de necurăţie, materială ori spirituală, Biserica a randuit o seamă de ierurgii care să redea fiilor ei curăţia pierdută şi să ii pună din nou in legătură cu Biserica şi cu Harul dumnezeiesc.

Aşa avem, de exemplu: ierurgiile in legătură cu botezul (Randuiala in ziua dintai la femeia lăuză, Rugăciunea cand leapădă femeia, Molitfa femeii la 40 de zile după naştere), Molitfele de iertare şi de dezlegare de blestem sau de jurămant, Rugăciunile pentru curăţirea fantanii sau a vaselor spurcate, Slujba preotului care se ispiteşte in vis, Rugăciunea la a opta zi după cununie ş.a. Aici pot fi enumerate şi diferitele ierurgii in legătură cu sfarşitul omului, ca slujba inmormantării.

c) Binecuvantările (eulogiile, benedictiones) sunt rugăciuni sau randuieli in care, mai ales prin semnul Sfintei Cruci, se invocă Harul şi ajutorul dumnezeiesc asupra unei persoane sau a unui lucru curat, menit pentru hrana, folosul sau mantuirea omului. Astfel de ierurgii avem, de exemplu, in Molitfelnic: Molitfa ce se citeşte la hainele sau lucrurile ce se impart de pomană după moarte; Rugăciunile pentru binecuvantarea meselor şi a pomenilor; Rugăciunea pentru temelia casei şi cea pentru casă nouă; Rugăciunea la săparea fantanii;  Randuiala binecuvantării ogoarelor la inceperea semănăturii;  Rugăciunile pentru binecuvantarea roadelor, a fructelor sau mancărurilor aduse ca pargă (premiţii) sau prinoase la biserică (ouăle, cărnurile, şi branza la Paşti, strugurii la 6 august, salcia la Florii, coliva) ş.a.

In aceeaşi categorie intră Rugăciunile pentru diferite trebuinţe, de 1a sfarşitul Liturghierului, precum şi Tedeum-urile ( Tedeum-ul la sărbătoriie naţionale, la inceputul unui an şcolar, la Anul Nou, la aniversări şi onomastici etc.) şi polihroniul, adică rugăciunile pentru invocarea sporului şi ajutorului dumnezeiesc asupra unei persoane, sau pentru inaugurarea şi binecuvantarea inceputului unei munci, sau al unui aşezămant oarecare.

Unele din binecuvantări sunt incorporate in randuiala altor slujbe mai mari, ca de ex.: binecuvantarea tămaiei (cădelniţei), a anafurii şi a prinoaselor (colivei), intercalate in cursul Liturghiei, binecuvantarea untdelemnului şi a apei din slujba botezului, binecuvantarea paharului de obşte din randuiala cununiei ş.a.

d) Sfinţirile sau consacrările sunt ierurgiile prin excelenţă (καφιερώσεις, consecrationes), adică cele care, prin efectele şi importanţa lor, se apropie cel mai mult de sfintele taine. Prin ele, anumite persoane sau lucruri nu numai că sunt binecuvantate, ci in plus sunt consacrate, afierosite sau inchinate unor scopuri sau intrebuinţări sfinte (in cultul divin), fiind scoase cu totul din intrebuinţarea profană zilnică sau obişnuită.

Astfel de slujbe sunt in Molitfelnic: diferite sfeştanii sau agheasme (slujbe pentru sfinţirea apei) şi slujbele pentru sfinţirea bisericii şi a obiectelor de cult (sfintele vase şi odăjdii, antimise, cruci şi troiţe, icoane şi prapuri, clopote şi cristelniţe), sfinţirea Sfantului şi Marelui Mir ş.a. Tot aici intră şi diferitele hirotesii, precum şi randuielile in legătură cu viaţa călugărească (tunderea in monahism, facerea rasoforului, imbrăcarea chipului celui mare sau ingeresc etc.).

7. Locul şi timpul săvarşirii ierurgiilor.

Unele ierurgii se săvarşesc in biserică (de exemplu, binecuvantarea prinoaselor, molitfa femeii la 40 de zile după naştere, binecuvantarea şi sfinţirea obiectelor de cult); altele se fac in case (ca de pildă, sfeştaniile, ierurgiile in legătură cu naşterea şi cele in legătură cu inmormantarea),  iar altele in afară din case, in mijlocul naturii, pe camp (ca de exemplu, binecuvantarea ţarinilor, a holdelor şi a fantanilor, sfeştaniile pentru ploaie ş.a.). Cu ierurgiile, sfinţiţii slujitori ies deci afară din sfantul locaş - unde se săvarşesc de regulă Laudele zilnice şi sfintele taine, ducand puterea curăţitoare şi sfinţitoare a Bisericii in mijlocul naturii şi intervenind in viaţa noastră de toate zilele, pentru a o inrauri şi sfinţi.

Cat priveşte timpul săvarşirii, unele ierurgii sunt legate de anumite sărbători sau date fixe din cursul anului bisericesc, ca de ex. binecuvantarea sălciei sau a stalpărilor (care se face la Florii), binecuvantarea ouălor roşii (la Paşti), a strugurilor (la 6 august), Agheasma mare (la Bobotează), sfinţirea Sfantului şi Marelui Mir (in Joia din Săptămana Patimilor), Randuiala Sfantului Trifon (care se oficiază la 1 februarie, ziua Sfantului Trifon, patronul grădinarilor şi al florarilor) ş.a.m.d. Cele mai multe nu sunt insă legate de nici un termen, ci se săvarşesc oricand este de trebuinţă, ca de ex. sfeştaniile prin case (care se fac de obicei miercurea şi vinerea), dezlegările şi rugăciunile pentru diferite trebuinţe ş.a.

8. Săvarşitorul ierurgiilor.

Dintre toate ierurgiile, sunt doar cateva' pe care le poate săvarşi numai arhiereul (episcopul), şi anume: sfinţirea Sfantului şi Marelui Mir, sfinţirea bisericilor şi a antimiselor şi hirotesiile; pe toate celelalte le poate face şi preotul.

Ca săvarşitor al ierurgiilor, preotul trebuie să observe următoarele:

a) Să respecte intru totul randuiala slujbei din Molitfelnic, nelăsand nimic la o parte, dar nici născocind sau adăugand ceva de la sine.

b) Să slujească fară grabă, cu cuviinţă, cu pietate, cu credinţă şi cu convingere, pentru a insufla celor prezenţi respect pentru, cele sfinte şi incredere in puterea şi in ajutorul lui Dumnezeu, care se capătă prin aceste slujbe.

c) Să-i povăţuiască şi să-i indemne pe credincioşi a chema cat mai des mila şi ajutorul lui Dumnezeu in toate cele ce fac, prin rugăciunile preotului (mijloc prin care preotul va contribui la frecventarea ierurgiilor de către credincioşi).

d) Este dator preotul să lămurească, ori de cate ori i se cere sau se iveşte prilejul, rostul şi folosul ierurgiilor in viaţa religioasă a creştinilor şi să talcuiască semnificaţia morală, simbolică şi doctrinară a diferitelor acte, rituri sau ceremonii din randuiala slujbelor, care au nevoie de explicare sau lămurire (ca de exemplu, randuiala inmormantării).

Sursa: Liturgică Specială-București.2005

Autor: D-nul Pr. Prof. Dr. Ene Braniște

( Preluare partială ptr. pasionații de religie.) 

Cu dragoste fraternala,

                                        un Cavaler in Ordinul Florii de Cires-Sakura     21.04.2020

Rugăciune: 

" Te ador, Dumnezeul meu, şi te iubesc din toată inima. Îţi mulţumesc că m-ai creat, că m-ai făcut creştin şi că m-ai ocrotit în această zi.  Iartă-mi păcatele pe care le-am făcut astăzi şi, dacă am făcut vreun bine,  primeşte-l cu bunăvoinţă.  Păzeşte-mă în timpul odihnei şi eliberează-mă de pericole. Harul Tău să fie pururea cu mine şi cu toţi cei dragi ai mei. + Amin. " (RUGĂCIUNE LA SFARSITUL ZILEI.)