Deviza Ordinului: "Onoare, Lupta, Rugaciune, Munca si Studiu
"
Slogan: "Nu exista izbinda,decit cu ajutorul lui Dumnezeu"
Sacroterapia - metode de psihoterapie populară.
„ RUGĂCIUNEA TERAPEUTICĂ „
Cercetările istoriografice, scrierile ecleziastice şi rezultatele cercetărilor de teren relevă principiile terapeutice ale sacroterapiei şi evidenţierea specificului religios popular în practicarea acestui tip de tratament. Fiecare civilizaţie şi epocă istorică a perceput diferit noţiunea de sacru.
Dacă pentru primitiv, sacrul putea să însemne piatra la care se închina, pentru medieval - Dumnezeu, pentru modern valoarea sacră este total alta, însă ceea ce le este comun tuturor, este faptul de a se pune într-un anumit raport cu forţele divine, în scopul păstrării echilibrului existenţial.
Diferenţele acestea de percepţie a sacrului, dar şi analiza unor lucrări ce au avut ca scop cercetarea conceptului de sacru ne-a impus să revedem teremnul îngust de „metodă alternativă de tratament” prin care se defineşte astăzi sacroterapia. Cercetarea conceptului de sacru s-a aflat în vizorul mai multor savanţi, printre care renumiţii istorici al religiilor, Rudolf Otto şi Mircea Eliade...., dezvoltă noţiunile de timp şi spaţiul sacru; Eliade defineşte sacrul ca „putere şi, în cele din urmă, realitate”. Eliade mai suţinea ideea că „pentru cei care au o experienţă religioasă, întreaga Natură se poate înfăţişa ca sacralitate cosmică. Cosmosul, în totalitatea sa, poate deveni o hierofanie”.
Deoarece, relevarea completă a problemei tratamentului prin credinţă (sacroterapiei) ar pretinde spaţiile unei monografii şi cercetări mai aprofundate, ne-am propus ca obiectiv de cercetare arii teritoriale şi temporale mai înguste, şi anume, analiza fenomenului începând cu sec al XIX-lea la moldoveni. Identificarea sacroterapiei ca element al patrimoniului imaterial şi fenomen al culturii tradiţionale, relevarea importanţei cercetării ei pentru cunoaşterea mentalităţii populare constituie încă unul din obiectivele propuse.
Ca metodă de tratament, sacroterapia a fost cunoscută încă din antichitate, având la bază ideea restabilirii echilibrului corporal prin aderarea la sacru. Nici ideea vehiculată tot mai pregnant în ultimul timp, conform căreia sacroterapia are „ţesut” de psihoterapie, nu este nouă. Puterea vindecătoare a sufletului le era deja cunoscută medicilor din antichitate şi din Evul Mediu. Hipocrate descria concordanţa dintre suflet şi trup ca pe o „conştiinţă” care străbate organismul şi îl menţine sănătos. Cunoscutul medic persan Avicenna (980-1037 d. Chr.) a dezvoltat conceptul suflet-trup, o dimensiune nouă: suferinţele sufleteşti sunt cauza principală a bolilor trupeşti. Iar cel mai uşor mod, de a scăpa de suferinţele sufleteşti este credinţa şi dragostea faţă de Dumnezeu sau de sacru.
Conform teologiei creştine, ţelul suprem al sufletului este mântuirea (iluminarea), altfel spus, aflarea adevărului, punerea în unison cu Dumnezeu (cu conştiinţa divină).
Când apare o suferinţă în corp, cauza ei este în suflet (Dolghier Ioan, preot). Scopul fiecărui om, este de a lucra asupra sufletului său, de a face din el - o natură superioară, care în oricare împrejurare ar da dovadă de iubire de Dumnezeu, ar învinge toate tentaţiile confortului material şi şi-ar supune voinţa proprie în faţa voinţei Tatălui Ceresc. Numai în aşa mod sufletul este în stare să devină una cu Dumnezeu; una cu Tatăl, dar totuşi asemenea Sf. Treimi, după cum Tatăl, Fiul şi Sf. Duh sunt una, tot astfel trupul, mintea şi sufletul unei fiinţe sunt una.
Astfel, ceea ce fiinţa în mod constant ia ca atitudine şi voinţă, aceea va fi construit în realitate, pentru că ajungem să devenim aşa cum gândim. Dacă ne-am referi la vindecare, atunci s-ar traduce aşa: crezând în Dumnezeu, intrând în raporturi de subordonare şi ascultare faţă de el, bolnavul devine una cu el (după cum a şi fost construit iniţial - după chipul şi asemănarea lui, astfel căpătând conştiinţă divină - capătă şi lecuire.
Pentru început vom analiza conceptul de sacroterapie doar prin prisma teologiei creştine şi religiei populare, fără însă a ne adânci prea mult în relevarea celorlalte elemente ce pot constitui metode de sacroterapie, cum ar fi desfacerea și dezlegarea etc. Motivăm această alegere, prin componenţa mai mult mitico-magică a acestora, decât religioasă şi avem ca scop includerea datelor referitor mentalitatea tradiţională caracteristică secolului al XIX, adică, viziunea poporului asupra sacrului la acel timp.
Rugăciunea, închinarea la icoane, postul, pelerinajele, respectarea zilelor Sfinţilor erau în
viziunea poporului metode eficiente de înlăturare a suferinţelor trupeşti şi sufleteşti.
Rugăciunea e forma cea mai esenţială de sacroterapie, iar utilizată în paralel cu o altă metodă de tratament poate grăbi substanţial vindecarea celui bolnav prin caracterul psihoterapeutic şi echilibrat. Petru Caraman consemna în volumul Elogiul folclorului românesc, că „rugăciunile se bazează ca şi descântecele pe puterea magică a cuvântului, fiind declanşatoare de energii”. Atât timp cât omul crede în Dumnezeu, este înzestrat cu speranţă şi poate învinge boala. Rugăciunea acţionează asupra psihicului, mentalului şi corpului într-un fel specific, care pare să depindă de calitatea, intensitatea şi frecvenţa sa. Cu cât mai sincer, intens şi frecvent se roagă bolnavul Divinităţii, cu atât şansele de vindecare sunt mai mari.
Pe plan fizic, rugăciunea declanşează un proces de destindere prin încetinirea ritmului cardiac şi respirator şi prin scăderea presiunii arteriale. La nivel mental, aduce o senzaţie de uşurare, de bine general şi înlăturarea angoaselor.
Doctorul Alexis Carrel, laureat al premiului Nobel pentru medicină, a făcut cercetări asupra psihoterapiei spirituale prin rugăciune. Studiile întreprinse de Carrel au fost axate pe colectivităţi umane religioase formate din bărbaţi, femeii şi copii, în care a fost analizată starea de sănătate fizică şi psihică a indivizilor.
Rezultatele cercetărilor făcute de Carel au făcut obiectul unor lucrări de literatură medicală, printre care amintim „L’ Homme, cet inconnu” (Omul, acest necunoscut) şi „La Priere” (Rugăciunea), apărută în 1944. Doctorul Carrel a constatat că prin intermediul rugăciunii se pot vindeca rapid boli incurabile din punct de vedere al medicinii alopate. Rugăciunea - notează A. Carrel - are uneori efect exploziv. Au fost bolnavi care s-au vindecat aproape instantaneu de boli ca lupus al feţei, cancer, infecţii renale, ulcere, tuberculoză pulmonară, osoasă sau peritonită. Fenomenul se produce aproape întotdeauna în același mod: mai întâi apare o mare durere, apoi se instalează sentimentul de a fi vindecat. În câteva secunde, cel mult câteva ore simptomele dispar şi leziunile anatomice se repară. Miracolul este caracterizat printr-o accelerare foarte mare a procesului normal de vindecare. Chirurgii şi fiziologii n-au observat niciodată, în cursul experienţei lor, o astfel de accelerare. Singura condiţie indispensabilă ca acest fenomen să poată avea loc este rugăciunea. Rugăciunea, după Mihai Coman face parte din formele simple de comunicare cu sacru şi trebuie înţeleasă simultan ca: text (ansamblul de formule verbalizate), act (ansamblu de gesturi), subiect (parte a unei doctrine şi practici religioase).
Ca text, rugăciunea poate fi strict formalizată (eficienţa ei depinde de respectarea formei canonice) sau poate fi improvizată din formule religioase şi expresii ad-hoc. Ea cuprinde trei secvenţe: invocarea; argumentul, rugăciunea propriu zisă. Modul de construire a acestui text variază de la o epocă la alta.
Rugăciunile pot avea scopuri diferite (ca şi descântecele): ele pot să implice o rugăminte, o mulţumire pentru protecţia acordată, o invocare a divinităţii, o confesare a unor fapte sau un blestem (Rugăciunea Arhanghelului Mihail).
Citându-l în continuare pe R. Foster, Coman deduce existenţa ă trei mari tipuri de rugăciuni: „către sine”, „către alţii”, „către lumea de dincolo” - concentrate asupra legăturii dintre om şi divinitate.
Ca act, rugăciunea poate fi performată individual sau colectiv, în locuri deja consacrate sau în locuri profane, de către cel ce doreşte să comunice cu forţele sacre, sau de către specialişti.
Semnul Crucii şi Metaniile constituiau cele mai frecvent utilizate gesturi ce însoţeau rugăciunea. W. Burket enunța ideea potrivit căreia Rugăciunea mediază comunicarea cu divinul numai prin cuvinte sau acţiuni referitoare la corpul credinciosului (metanii, gesturi canonice precum făcutul crucii etc.). Accentuând această dimensiune, el consideră că rugăciunea se află în directă opoziţie cu „riturile de supunere”, iar relaţia cu sacrul - o „exaltare a divinului”. Metania este o formă de jertfire trupească şi în acelaşi timp un mod de înfrângere a lenei (ridicările şi îngenuncherile constituie de fapt şi un exerciţiu fizic). După cum ne învaţă slujitorii bisericii, nici o rugăciune nu este primită de Dumnezeu dacă nu este făcută cu osteneală (Ieromonah Valentin Mâţu). Metania simbolizează căderea lui Adam şi a neamului omenesc în robia păcatului şi căderea Domnului sub povara crucii, urmată de învierea Mântuitorului şi izbăvirea noastră de păcat. În tradiţia bisericească erau două tipuri de metanii mari şi mici (închinăciuni). Cele mari nu se făceau tot timpul. Ele erau date ca canon, şi cu cât mai greu era păcatul mărturisit cu atât mai multe la număr erau metaniile. Creştinismul, prin aculturaţie şi-a apropiat multe „constructe” spirituale precreştine mutând accentul de la aducerea ofrandelor (jertfire precreştină) pe consacrarea darurilor (la Mihai Coman - sacrificiu). Exemple de astfel de simbioze sunt relevate în foarte multe lucrări. Remarcabile studii sunt cele ale lui: Meslin, Kernbach, Eliade, Candrea. Metania, nu este decât un exemplu al simbolismului sacrificiu, adus de bolnav în scopul menţinerii simetriei perfecte care omologhează structura şi funcţiile organismului omenesc cu prototipul cosmic, construit din substanţa şi prin voinţa sacrificiului de sine a lui Dumnezeu.
Formele cele mai „populare” a jertfirii de sine (ecou foarte îndepărtat al jertfirii de sine a zeului) se întâlneşte la noi în vocaţia de a ţine sărbătorile Sfinţilor şi posturilor, mai cu seamă, postul negru. Spovedania era actul de mărturisire a păcatelor în faţa duhovnicului, în scopul eliberării sufletului de poverile ce-l apasă. Mărturisindu-şi păcatul oamenii se curăţă, urmând ca prin canon (rugăciune, post) să primească iertare şi vindecare. Maslul este lucrarea sfântă săvârşită în numele Sfintei Treimi, de către preoţii Bisericii. Ritualul constă în ungerea cu untdelemn sfinţit, după ce s-a invocat prin rugăciuni speciale mila lui Dumnezeu prin puterea Sfântului Duh asupra celui bolnav. Taina maslului nu este izolată, ci precedată de slujbe speciale: la Sfânta Liturghie se scot părticele pentru cei bolnavi, se săvârşesc acatiste şi paraclise pentru iertarea păcatelor şi însănătoşirea celor aflaţi pe patul suferinţei. Taina maslului nu se poate confunda cu Taina sfântului mir (mirungerea) şi nici cu miruirea.
Taina sfântului mir împărtăşeşte credinciosului harul pentru creşterea duhovnicească. Taina maslului se săvârşea la cererea bolnavului sau apropiaţilor săi rude, prieteni - în vederea însănătoşirii sau în perspectiva eshatologica: iertarea păcatelor care au dus la suferinţă, la tulburarea sufletului, sau pentru răspuns bun la dreapta judecata (judecata particulara şi apoi cea obştească).
Dezbrăcarea preotului pe bolnavi, sau închipuirea înţepării cu Sfânta Suliţă erau alte ritualuri recomandate bolnavilor şi practicate în Biserică, dar care îşi au originea în precreştinism. Există obiceiul în unele biserici ca preotul, după săvârşirea Sfintei Liturghii, să se dezbrace de veşminte şi să le pună peste credincioşi. Singurul veşmânt liturgic care poate fi pus peste credincioşi este epitrahilul. Ar trebui sa se ţină seama de faptul că îmbrăcarea şi dezbrăcarea veşmintelor se face numai în Sfântul Altar (Preotul Bisericii sat. Ivancea, r-n Ohei, Dolghier Ioan).
În biserică se făceau închinăciuni la icoane, cu plecăciuni (şi în scop profilactic şi taumaturgic) în afară de anumite zile din Postul Mare, când trebuie să facă toată lumea metanii. Metanii se fac în tot cursul anului acasă, iar în perioadele de la Crăciun până la Bobotează şi de la Înviere până la Duminica Tomii nu se fac metanii.
Mediul monahal s-a remarcat printr-o atitudine deosebită față de bolnavi, susținându-i atât pe ei, cât și familiile acestora. Pe lângă mănăstiri funcţionau în trecut bolniţe (spitale) care erau în grija monahilor sau a duhovnicilor. De asemenea, monahii practicau vindecări harice - unii din ei aveau darul vindecării prin pase, prin atingere cu mâna sau prin iniţialul de sfinţire. Alţii vindecau prin psihotehnici duhovniceşti, foarte eficiente., dar utilizau și leacuri din plante medicinale, decocturi; manevre osteopatice, orientarea dietei şi valorizarea postului. Un rol important în vindecarea bolnavilor li se acorda Sfinţilor şi în special Maicii
Domnului, nelipsită din rugăciunile de boală. Sfinţii sunt cei care se roagă lui Dumnezeu pentru sănătatea şi pacea tuturor celor care pomenesc şi slăvesc pe pământ numele lor. Sfinţii sunt aceia care fac legătura între cer şi pământ, între Dumnezeu şi credincioşi.
Sfinţii respectaţi sau serbaţi în scopul tămăduirii şi prevenirii îmbolnăvirii erau: mucenicul şi tămăduitorul Pantelimon şi Sfântul Haralambie. Aşa sună un fragment de rugăciune adresată sfântului Ion - Bucurându-mă de dumnezeiasca mărire la care te-ai înălţat, o, Sfinte Ioane, îndrăznesc sa alerg la ajutorul tău pentru tămăduire. Ştiu că prin boala trupului, sufletul se curăţeşte, şi că răbdarea este răsplătită de Dumnezeu.
Maica Domnului era investită în mentalitatea populară cu putere de vindecare a tuturor bolilor. Texte canonice de tipul Acatistul Maicii Domnului şi Paraclisul Maicii Domnului au fost încurajate şi propagate prin mediile bisericeşti. Foarte cunoscute în secolul al XIX-lea erau şi: cartea populară Minunile Maicii Domnului, scrierile apocrife, dintre care cea mai largărăspândire au avut-o Visul Maicii Domnului şi Călătoria Maicii Domnului la Iad. Cartea este purtată ca talisman până în zilele noastre, mai ales de către cei bolnavi. La toate aceste forme ale spiritualităţii persistau numeroase reprezentări iconografice, dintre care cele mai cunoscute având imaginea Maicii Domnului ca vindecătoare a tuturor suferinţelor.
Clasificat ca „rit în mişcare” de către Mihai Coman, pelerinajul, constituie de asemenea o formă de tratament prin credinţă ce se petrece datorită contagiunii cu Duh Sfânt.
În diferite perioade istorice, mii de oameni, de diferite religii, organizau procesiuni şi porneau în călătorii pentru a ajunge la locuri sfinte şi a se vindeca. Şi poporului nostru a practicat pelerinaje către mănăstiri, lăcaşuri de cult, morminte, moaşte ale Sfinţilor. Chiar dacă, călătoriile durau zile sau săptămâni, nelipsiţi de la aceste procesiuni erau bolnavii incurabili, copiii, „calicii” şi schilozii etc. Se credea, că îndată ce teritoriul sau obiectul sfânt era atins, se putea produce vindecarea. Ca şi în cazul celui ce se roagă (rugăciunii), pelerinul trebuia să aibă inimă şi gânduri curate, să posede credinţă în puterea vindecătoare a Sfântului sau locului cu care venea în contact, doar astfel se producea vindecarea. Ajunşi la faţa locului, pelerinii trebuiau să îndeplinească unele rituri (să înconjoare lăcaşul, să atingă moaştele), să participe la slujbele religioase sau să ţină post atât timp cât se aflau în apropierea sacrului. Sunt numeroase informaţiile, în care se povesteşte despre vindecări miraculoase produse doar la ajungerea la lăcaşurile sacre. Scepticii susţin că ar fi vorba de puterea imaginaţiei, de credinţa în superstiţii sau de autoinsuflare, pe când spiritualiştii tratează cu totul altfel problema.
Ritualuri terapeutice cu esenţă religioasă se săvârşeau, la nevoie, şi în casa suferindului.
Printre cele mai cunoscute sunt: tămâierea, stropirea cu agheasmă, facerea semnului crucii pe frunte cu sfântul mir, adăugarea uleiului şi făinii de la sfântul maslu în mâncare, spălarea şi afumarea bolnavului cu flori de la vinerea mare sau cele aduse de la moaştele sfinţilor etc.
În camera suferindului în fiecare dimineaţă se tămâie şi se stropeşte cu agheasmă. Pe fruntea bolnavului şi tâmple se face semnul crucii cu sfântul mir. Uleiul şi făina de la Sfântul Maslu se pun în cantităţi mici în mâncare; candela trebuie sa ardă permanent în camera bolnavului. O zi importanţă pentru toţi bolnavi o constituia Sărbătoarea Floriilor. Păstrând elemente pre-creştine (sărbătoarea a fost atestată ca zi dedicată zeiţei Flora), peste care s-au suprapus cele creştine (Sărbătoarea intrării Domnului în Ierusalim), tradiţia a rezultat obiceiuri de sacroterapie extrem de pitoreşti. Conform tradiţiei, cu ramurile de salcie sfinţite în biserică la Florii, oamenii se întorceau acasă şi după ce atingeau cu ele creştetul pruncului, ca să crească mare şi frumos, le atârnau la icoană, ca să le i-a în caz de nevoie (dubla putere a sacrului - icoana şi sfinţirea în biserică). Când se îmbolnăvea cineva erau coborâte şi folosite în fumegaţii, băi şi „bătăi” rituale. În unele comunităţi rurale, cu aceste ramuri se băteau copii chiar în ziua de florii, ca să fie sănătoşi peste an. Trei mâţişori de salcie (muguri), înghiţiţi la Florii, l-ar păzi pe om , tot anul, de dureri în gât. Se mai afumau cu aceşti mâţişori copiii când se speriau, sau se aprindeau în vreme de fulger şi tunet în scop apotropaic.
Autorul articolului de mai sus este: D-na GRĂDINARU Natalia, dr. in istorie.
( Extras articol din: Teză de doctor în istorie , SPECIALITATEA: 612.01 – ETNOLOGIE cu titlul:
„ MEDICINA POPULARĂ DIN BASARABIA DE LA SFÂRȘITUL SECOLULUI AL XIX-LEA – ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA. ASPECTE ISTORICO-ETNOGRAFICE„
Cap. III. PRACTICI MAGICE, CUNOȘTINȚE ȘI ABILITĂȚI CIRCUMSCRISE DE PRACTICA MEDICINALĂ POPULARĂ 3.1. Sacroterapia și descântatul terapeutic – tehnici de psihoterapie populară – pag 102
Autor: GRĂDINARU Natalia
Conducător ştiinţific LUCHIANEŢ Olga, doctor în istorie, conferențiar cercetător.)
ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI INSTITUTUL PATRIMONIULUI CULTURAL
Cu dragoste fraternala,
un Cavaler in Ordinul Florii de Cires-Sakura 18.08.2021
Rugăciune:
" Te ador, Dumnezeul meu, şi te iubesc din toată inima. Îţi mulţumesc că m-ai creat, că m-ai făcut creştin şi că m-ai ocrotit în această zi. Iartă-mi păcatele pe care le-am făcut astăzi şi, dacă am făcut vreun bine, primeşte-l cu bunăvoinţă. Păzeşte-mă în timpul odihnei şi eliberează-mă de pericole. Harul Tău să fie pururea cu mine şi cu toţi cei dragi ai mei. + Amin. " (RUGĂCIUNE LA SFARSITUL ZILEI.)
